Muzica libertății e cacofonică

0
22

Plătim și vom plăti un preț tot mai mare pentru securitate, pe care majoritatea o prețuim mai mult decât libertatea.

 

Ar trebui să fie de la sine înțeles că mă­su­rile care se vor lua de majoritatea statelor eu­ropene, inclusiv România, pentru a com­bate noul val de terorism islamic vor știrbi libertățile noastre. Ele au fost deja limitate în ultimii 20 de ani. Suntem pretutindeni, în marile orașe, pe străzi și în magazine, su­pravegheați de camere video invizibile pen­tru noi. Pe aeroporturi suntem scanați și, în unele locuri, chiar amprentați. Te­le­foa­nele noastre sunt sau vor fi – dacă nu as­cultate de-a dreptul – capabile să furnizeze date despre viața noastră privată. E-mail-urile și discuțiile pe rețelele de socializare pot fi monitorizate oricând – și vor fi cu si­guranță. Fișele medicale sunt stocate elec­tronic și vor putea fi accesibile nu numai pentru polițiști, dar și pentru răufăcători. De asemenea, secretul bancar a devenit sau va deveni în următorii ani tot mai trans­parent. Cu siguranță că la fontierele sta­te­lor UE, fie ele și în Schengen, se vor înteți controalele; este imposibil ca libertatea de circulație să nu fie și ea, mai mult ori mai puțin, afectată. În sfârșit, va trebui să ne șocheze mai puțin o prezență polițienească vizibilă în principalele orașe și capitale eu­ropene.

 

Putem spera că statele democratice vor pro­ceda decent și nu vor abuza de puterile lor; mai ales dacă le vom cere insistent garanții, această speranță va fi ceva mai consistentă. Dar ar fi o eroare să credem că, odată ce devin posibile, abuzurile nu vor fi și reale. Pe deasupra, nu doar statele pot abuza; ma­rile corporații de telefonie, de pildă, din mo­ment ce vor păstra datele conversațiilor noastre mai mult timp, pot și ele abuza și aproape sigur că o vor și face, chiar dacă vor exista și pedepse pentru acest delict.

 

Mulți spun: „nu mă interesează că-mi pot fi iscodite e-mail-urile sau ascultate te­le­foanele etc. Nu comit nimic ilegal”. Ar­gu­mentul e slab. E ca și când aș zice: „accept să-mi fie locuința percheziționată periodic și secret, deoarece nu am nimic de ascuns”. Nimeni nu ar primi așa ceva cu inima ușoa­ră, chiar dacă agenții ar fi destul de abili încât să nu lase urme. Dreptul la intimitate înseamnă, în definitiv, tocmai a nu fi afec­tat de supraveghere, atâta vreme cât nu co­mit acte ilegale, dar nu și preventiv, ca să nu comit acte ilegale.

 

Pe scurt, plătim și vom plăti un preț tot mai mare pentru securitate, pe care ma­jo­ritatea o prețuim mai mult decât libertatea. Așa e făcut omul, după cum am încercat să arăt în cartea mea, Miracolul. De aceea, li­bertatea se obține greu și se pierde ușor – mă refer la libertatea autentică, și nu la surogatele ei.

 

Ne mai rămâne – în societățile de­mo­cratice – libertatea de expresie. În fond, în numele ei s-au desenat ce­lebrele caricaturi de la Charlie Hebdo, în numele ei s-a murit, în numele ei s-au solidarizat milioane în marșul de acum două duminici din Paris și în­treaga Franță, în numele ei s-au vân­dut apoi milioane de exemplare din noul Charlie Hebdo. Iată însă că vin unii – nu chiar puțini – care, pe bu­nă dreptate îngrijorați pentru vie­țile noas­tre și stabilitatea societăților eu­ropene, sau poate și din scrupule mo­ral-religioase, îndeamnă la auto­cen­zură, cerând, în fond, o nouă, mai as­pră, mai generalizată corectitudine po­litică. Acum se cere să lăsăm deo­parte caricaturile și ironiile cu teme fier­binți; originea etnică și apar­te­nen­ța re­ligioasă sunt deja, adesea, ocul­ta­te în discursul politic corect. Numele tre­buie „corijate”: de exemplu, și noi spu­­nem „rom”, și nu „țigan”, dar nu­mai la televizor sau în discursuri ofi­ciale; altminteri niciodată. Treptat, vom fi îndemnați să devenim tot mai „res­ponsabili”: ca să nu-i ofensăm nici pe musulmani, nici pe țigani, nici pe evrei, nici femeile, nici zeii, nici pro­feții, nici iubitorii de animale, nici ani­malele însele. Nu vom mai face nici ca­ricaturi, nici nu vom mai folosi anu­mite nume, nici nu vom mai spune anumite bancuri; încet-încet ne vom feri și să formulăm clar anumite idei. Nu vreau să spun că, personal, sunt adep­tul limbajului crud și al jude­că­ților nenuanțate. Adesea sunt în de­za­cord profund cu stilistica sau con­ți­nu­tul unor asemenea exprimări. Dar toc­mai a spune lucruri neconvenabile și chiar inadmisibile unora și formulate într-un mod inadmisibil constituie esen­ța libertății de expresie. Și știm bi­ne că lucruri banale azi au reprezentat cândva o culme a cutezanței. A fost o vreme când a susține teza că omul nu a fost creat de Dumnezeu era o ofensă adusă religiei, ofensă aspru pedepsită. Vom reveni până la urmă tot acolo, da­că anumite grupuri religioase fun­da­men­taliste se vor simți ofensate de dar­winism?

 

Într-o lume liberă trebuie să existe și voci stridente, dezagreabile pentru nu puțini, șocante. Măsura libertății pu­blice nu o dă nici armonia socială, nici „înțelepciunea” sau „res­pon­sa­bi­litatea”; muzica libertății este adesea cacofonică, iar gustul ei dă, nu o dată, senzația de vomă. Dar cine nu înțelege asta nu e un om liber.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!