Naşterea dificilă a gândirii politice moderne în spaţiul românesc

0
10

Minuţios construită, inovantă în raport cu literatura existentă şi deschizătoare de drumuri, Revoluţia melancolică de Raluca Alexandrescu este o rară şi valoroasă investigaţie a izvoarelor gândirii politice moderne româneşti, a căror cunoaştere poate fi, de asemenea, facilitată de redactarea într-o limbă de circulaţie internaţională.

 

Cartea Ralucăi Alexandrescu, La Révolu­tion mélancolique, este o lucrare de is­to­rie intelectuală care îşi propune să re­con­stituie geneza gândirii politice moderne din spaţiul românesc pe ba­za unei orientări me­to­do­logice dezvoltate în Franţa, de către Michel d’Espagne şi Michael Werner, în ca­drul studiilor de ger­ma­nis­tică: transferurile sau schim­burile culturale.

Deşi, la o primă impresie, abordarea poate fi con­si­de­rată o reluare a aşa-nu­mi­tei „teorii a imitaţiei“, enun­ţată schematic acum aproape un se­col de către Eugen Lovinescu (tot pe baza unor surse de inspirație francofone), în rea­litate, metodologia transferurilor cul­turale este opusul difuzionismului an­tro­pologic şi al teoriilor aculturaţiei din care se inspiră. Accentul nu mai cade pe sursa obiectului cultural aflat în circulaţie sau pe influenţa unui context cultural asupra altuia, ci pe metamorfozele pe care obi­ectul analizat le suportă şi pe mediaţiile ca­re se stabilesc între diversele arii cul­tu­rale, presupoziţia de bază fiind că orice schimb cultural reprezintă o relaţie com­plexă de reinterpretare şi de reconstrucţie, mai degrabă, decât o transmisie omogenă de la un „original“ la o „copie“.

 

Analiza Ralucăi Alexandrescu – care constă, esenţialmente, din lectura atentă şi contextuală a textelor politice, de regulă frag­mentare, care ne-au parvenit de la o seamă de personalităţi din ge­neraţia 1820 şi chiar de dinainte (Ionică Tăutul, Simeon Marcovici, Naum Râm­ni­ceanu, Dinicu Golescu, prinţul Mihail Stur­dza), o lectură prelungită selectiv asupra generaţiei paşoptiste (în special Ion Ghica, transilvăneanul Simion Bărnuţiu şi C.A. Rosetti) şi chiar junimiste (George Panu) –, arată că gândirea politică modernă sau de­mocratică se instalează în spaţiul politic românesc sub forma unei cerţi absente din­­tre Antici şi Moderni: „… dialogul – sau cearta, care este întotdeauna re­zultatul a două elemente care se întâlnesc – între Antici şi Moderni – fondator în gândirea politică a Occidentului – nu s-a produs în spaţiul intelectual românesc… Schim­ba­rea acestui raport cu timpul – care se anunţa, întrucâtva, la Ionică Tăutul – se va produce [în 1848] printr-un transfer practicat dintr-o cultură care a fost cea franceză, fără ca gândirea românească să lucreze realmente asupra ei înseşi. Ceea ce urmează este faptul că, nefăcând acest travaliu de sine care, în Occident, provocase deja o schimbare a regimului de istoricitate, gândirea politică ro­mâ­nească se va găsi în situaţia de a plonja de-a dreptul, şi fără multă reflecţie, în­tr-un proces de modernizare ale cărui chei nu le deţinea (pp. 71-72, traducerea mea).

Anticii, în această schemă interpretativă informată de referinţe bibliografice fran­ceze, sunt reprezentaţi de filozofia greacă, antică şi bizantină, cu unele irizări sco­lastice şi italo-renascentiste, absorbită de boierii munteni şi moldoveni în academiile princiare de la Iaşi şi Bucureşti, în timp ce Modernii sunt reprezentaţi de ideile ra­dical-iluministe, revoluţionare şi na­po­leoniene, urmate de cele aso­ciate cu monarhia char­tistă a Restauraţiei şi apoi cu monarhia cons­ti­tu­ţio­nală orléanistă, cu care ace­iaşi boieri români intrau în contact prin intermediul li­teraturii şi presei fran­ţu­zeşti ori al unor călătorii tocquevilliene în ţările din Apus. Din confruntarea ce­lor dintâi cu cei din urmă, în vasalele Principate române de la răs­crucea secolului al XVIII-lea şi al XIX, pe fondul războaielor austro-ruso-turce care au marcat „chestiunea orientală“ şi al ex­pansiunii militare şi diplomatice a Franţei napoleoniene, are loc o schimbare ezitantă a regimului de istoricitate, după expresia lui François Hartog, care dă naştere la o no­uă experienţă a istoriei, atât în ceea ce priveşte receptarea ideilor, cât şi în ce pri­veşte producerea cunoaşterii, şi unui nou orizont de aşteptare, care conţine pro­mi­siunea unei ameliorări în viitor, conform conceptelor metaistorice introduse de Rein­hart Koselleck. Ceea ce a rezultat, în opinia Ralucăi Alexandrescu, este „o mo­der­nitate paradoxală, căci ea îşi propune să se fondeze pe ceea ce Modernii din Oc­cident voiau să elimine sau, în orice caz, să îi limiteze influenţa: tradiţia, trecutul ca exemplu sau model“ (p. 73).

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1331/carte_enache.jpg

RALUCA ALEXANDRESCU – La Révolution mélancolique. Sur la construction et l’évolution du concept de démocratie dans la pensée politique moderne

 (Editura Universităţii Bucureşti, 2011, 225 pp.)

Expresia filozofică a acestei transformări intelectuale şi, într-o anumită măsură, so­ciale, chiar politice, dacă păstrăm în ve­dere momentul eliminării domniilor fa­na­riote în 1821, este ceea ce autoarea nu­meşte „contra-aristotelismul“ din scrie­rile şi proiectele unor autori ca Ionică Tău­tul, Simeon Marcovici, Dinicu Golescu şi Naum Râmniceanu. Aceştia sunt în­te­me­ietorii unui limbaj politic românesc com­pus dintr-un amestec ceţos de referinţe la filozofia greacă antică (Aristotel, Platon), cea a dreptului natural (Bodin, Grotius, Locke, Hobbes, Leibniz) şi cea radical-ilu­ministă, chiar revoluţionară (enciclo­pe­dişti, Montesquieu, Rousseau, Volney, Con­stant), care se fixează asupra idealului „mo­narhiei mărginite“, împotriva mo­nar­hiei absolute a Vechiului Regim, dar în acord cu spiritul Restauraţiei de după Con­gresul de la Viena, şi a noţiunilor core­la­tive acesteia: suveranitate, domnia legii, re­prezentare şi bună guvernare.

Totuşi, acest efort eclectic tim­pu­riu depus de generaţia apro­xi­mativ 1820, de articulare a unui limbaj şi a unei ştiinţe politice ro­mâneşti care să ofere o stăpânire intelectuală a procesului tot mai accelerat de modernizare şi democratizare a socie­tăţii, nu cunoaşte, din nefericire, decât o continuitate periferică la generaţiile ur­mă­toare de intelectuali români ai secolului XIX (grosso modo, cea paşoptistă, de la 1848, şi cea junimistă, de la 1866). In­teresul principal s-a deplasat de la fi­lo­zo­fia politică către istorie, de asemenea pre­zentă la începutul secolului, care se preta în mai mare măsură la edificarea cons­truc­ţiei identitare naţionale. Din acest motiv, democraţia rămâne în esenţă un concept de import în spaţiul românesc.

Analiza pe care o propune Raluca Ale­xan­drescu genezei intelectuale a modernităţii româneşti este meritorie şi extrem de promiţătoare, atât din punct de vedere al rezultatelor tematice, cât şi din punct de vedere al abordării metodologice. În pri­mul rând, a interpreta modernitatea ro­mâ­nească ca o ceartă absentă dintre Antici şi Moderni sau ca o întâlnire ratată dintre încarnările imperfecte ale Vechiului Regim în spaţiul românesc şi nou descoperita exemplaritate occidentală poate explica în mod judicios multe dintre tensiunile sale ulterioare, subsumate de regulă sub sin­tagma „forme fără fond“. Pe de o parte, avem elanurile radicale extraordinare, chiar şi în comparaţie cu contextul eu­ro­pean contemporan precum cel din mo­men­tul revoluţionar 1848, al reformei agra­re din 1864 şi chiar al Constituţiei din 1866; pe de altă parte, persistenţa unor struc­turi sociale premoderne şi a unor men­talităţi refractare democraţiei civice. În al doilea rând, a analiza acest proces pe baza metodologiei transferurilor culturale presupune mai puţin o comparaţie cu mo­delul-sursă, de multe ori conceput în mod abstract şi ideal, cât o analiză a mul­ti­ple­lor surse intermediare şi mai ales a trans­formărilor, adaptărilor şi interpretărilor cvasioriginale, noi sau distincte şi nu întotdeauna unilaterale pe care transferul le ocazionează în mod inevitabil.

 

Două aspecte ale analizei oferite de Raluca Alexandrescu se cer însă ameliorate. Cartea Ralucăi Alexandrescu nu se opreşte asu­pra rolului jucat de enig­ma­ti­cele capitulaţii – redactate sau compilate de boierii valahi şi moldoveni cu ocazia tra­tativelor de pace ruso-otomane de la Focşani în 1772 şi apoi trimise sub formă de memorii şi petiţii curţilor imperiale şi regale vecine – în cearta ratată dintre An­tici şi Moderni din spaţiul românesc, deşi ele joacă un rol proeminent în gândirea unor participanţi la dezbatere, precum Io­nică Tăutul, articulând în mod clar do­rin­ţa de autoguvernare, chiar independenţă, a boierimii româneşti din cele două prin­cipate, care se va concretiza în mai mare sau mică măsură odată cu eliminarea sis­temului fanariot. De asemenea, ea este concentrată în mod disproporţionat, am putea zice, pe rolul exemplar al spaţiului de limbă franceză, eclipsând şi neaco­r­dând atenţia cuvenită rolului intermediar foarte important jucat de spaţiul vecin de limbă germană şi chiar cel de limbă rusă, în transferurile culturale care au avut loc în principatele danubiene la sfârşitul se­co­lului XVIII şi începutul secolului XIX (exis­tă, de asemenea, chiar şi o firavă influenţă intelectuală britanică în zonă, după des­chi­derea navigaţiei în Marea Neagră, după cum o dovedesc epistolele redactate în lim­ba engleză ale lui Ionică Tăutul).

Minuţios construită, inovantă în raport cu literatura existentă şi deschizătoare de drumuri, Revoluţia melancolică de Raluca Alexandrescu este, în pofida limitărilor enunţate mai sus, o rară şi valoroasă in­ves­ti­gaţie a izvoarelor gândirii politice mo­der­ne româneşti, a căror cunoaştere poate fi, de asemenea, facilitată de redactarea într-o limbă de circulaţie internaţională.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!