Necunoscuţii timpului nostru: creştinii orientali

0
6

Impactul redus produs în Occident de persecutarea lor şi puţinele acţiuni de ajutorare a creştinilor orientali se explică şi prin familiarizarea redusă cu istoria şi viaţa lor în Levant.

 

Atacul terorist de la Universitatea din Ga­rissa, în nord-estul Kenyei, de joi, 2 apr­i­lie 2015, este ultimul incident în care creş­tini au fost vizaţi cu precădere de grupări islamiste. În luna februarie a acestui an, 21 de creştini copţi au fost decapitaţi în Libia, într-o execuţie televizată, de mem­bri ai Statului Islamic. Numărul creştinilor masacraţi sau care au fost forţaţi să se re­fu­gieze a crescut de la preluarea puterii de către Statul Islamic în nordul Irakului şi părţi din Siria, în august 2014. Ei me­ri­tă, şi probabil vor avea, propriile mar­ti­ro­logii. Cu toate că nu fac parte din ca­te­go­ria creştinilor orientali, nici prin rit și nici prin apartenenţă geografică, cazul creş­ti­nilor din Kenya, cele mai recente victime într-un şir care nu promite să fie rupt prea cu­rând, reprezintă un bun pretext pentru a dis­cu­ta acuta problemă a reprezentării creş­ti­ni­lor orientali în opinia publică occi­dentală.

 

Totuşi, scopul acestui articol nu este al­că­tuirea unui martirologiu, ci discutarea unei caracteristici intrinseci a felului în care aces­te evenimente sunt înţelese în Occi­dent, şi anume, relativa apatie a media şi a liderilor politici occidentali faţă de per­se­cuţia creştinilor din părţile levantine. În Vinerea Mare, Papa Francisc i-a reamintit pe creştinii persecutaţi din Orient şi a pus accentul pe „tăcerea noastră com­pli­ce“. Foarte potrivit, el s-a referit la aceşti martiri ai zilelor noastre în timpul ritua­lu­lui Căii Crucii celebrat la Colosseum, loc ce poartă amintirea primilor creştini mar­tirizaţi. „Tăcerea complice“ se poate re­fe­ri la omisiunea puterilor occidentale de a lua măsuri concrete pentru protejarea aces­tor comunităţi creştine şi, în general, la lipsa de empatie activă a vesticilor în fa­ţa acestor masacre. Aş adăuga că această „tăcere complice“ este mult facilitată de pu­ţina cunoaştere a creştinilor orientali de către opinia publică occidentală. Cu ex­cepţia celor familiarizaţi cu istoria creş­ti­nismului sau cu demografia Orientului Mij­lociu, în Europa şi în restul lumii occi­dentale, arab este acelaşi lucru cu mu­sul­man, existenţa comunităţilor arabe creş­ti­ne din Levant fiind aproape necunoscută. Cea mai obişnuită reacţie a unui occi­den­tal atunci când întâlneşte un arab creştin este să îl întrebe când s-a convertit. Pu­ţini sunt cei nesurprinşi să afle că per­soa­na din faţa lor face parte dintr-o co­mu­ni­ta­te creştină probabil mult mai veche de­cât istoria creştinismului din propria lor ţară. O dramatică aducere în atenţia pu­blică a acestor comunităţi a fost declanşată de ultimul război din Siria şi de cuceririle făcute de Statul Islamic în regiune, ur­ma­te de dezrădăcinarea multor comunităţi creştine, prin distrugeri de biserici, ma­sa­crare şi forţarea la exil. Un exemplu îl re­prezintă comunitatea din Qaraqosh, cel mai mare oraş creştin din Irak până la cu­cerirea sa de către Statul Islamic, în au­gust 2014, ai cărei membri sunt astăzi re­fugiaţi în majoritate în Turcia şi Liban.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1309/foto_valentina_covaci.jpg

Membru al ISIS înlocuind crucea de pe o biserică creştină din Nineveh cu steagul Statului Islamic (Irak, martie 2015)

 

Apatia şi lipsa de reacţii concrete ale Occi­den­tului, atunci când întregi comunităţi creş­tine sunt distruse, când mii de creş­tini sunt siliţi să îşi părăsească casele sau când sunt executaţi ritualic, se poate ex­pli­ca, de asemenea, printr-o formă de ig­no­ranţă. Această detaşare pernicioasă a Ves­tu­lui vine din slaba cunoaştere a Orien­tu­lui, bazată de multe ori pe clişee etnice, şi nu pe contactul nemijlocit cu regiunea acea­sta. Cei mai dezavantajaţi de această per­cepere camuflată de clişee a levan­ti­nilor sunt creştinii nativi ai acestor re­giuni. Atrocităţile cărora ei le cad victime sunt asimilate celorlalte acte de violenţă comise de Statul Islamic şi asociate în men­talul colectiv cu tipul de evenimente şi reacţii considerate „normale“ pentru Ori­entul Mijlociu. Gravitatea situaţiei lor este cumva diluată de circumstanţele et­nice şi geografice în care se întâmplă să se găsească. Avem de-a face, aşadar, cu un tip de orientalism. Edward Said, cel care a definit şi popularizat conceptul de ori­en­talism, a subliniat existenţa acestei pre­ju­decăţi seculare în cultura occidentală, ca­re consideră violenţa o caracteristică in­trinsecă a arabului. De aceea, atrocităţile co­mise de Statul Islamic şi de organizaţii si­milare împotriva creştinilor sunt in­te­gra­te în percepţia generală a eve­ni­men­te­lor din Orientul Mijlociu a priori per­ce­pute ca fiind caracterizate de o stare per­ma­nentă şi naturală de violenţă. Lentila ori­en­talistă deformează prin prejudecată în­ţe­legerea gravităţii acestor evenimente, de­oa­rece ele sunt prezentate drept ca­rac­te­ri­s­tici previzibile ale mişcărilor politice şi mi­li­tare din Orientul Mijlociu. Per­ce­pe­rea me­diată de prejudecată determină iner­ţia po­li­ti­cilor occidentale faţă de aceste evenimente.

 

Lipsa de acţiuni concrete, ca răspuns la ac­ţiunile Statului Islamic faţă de minoritarii din Orientul Mijlociu, fie ei creştini, ya­zidi sau alte grupări etnice şi religioase, de­vine şi mai evidentă atunci când o com­parăm cu tipul de reacţie declanşată de atacuri în care victimele sunt occidentali. Să luăm cazul cel mai recent, cel al ata­cu­lui de la revista pariziană Charlie Hebdo. Evenimentul a ţinut prima pagină timp de săptămâni, un milion de oameni au măr­şă­luit alături de liderii politici ai lumii, pe­n­tru a onora victimele, măsurile se se­cu­ri­tate au crescut, iar evenimentele asociate cu Charlie Hebdo continuă să fie în cen­trul atenţiei. Din păcate, atunci când vic­timele sunt orientali, impactul tinde să fie mai redus. Această comparaţie evidentă pa­re să justifice premiza argumentului pre­zentat în acest articol, şi anume, jus­ti­ficarea prin ignoranţă a lipsei de empatie activă faţă de persecutarea creştinilor ori­entali. Exprimarea compasiunii pentru su­ferinţele acestor oameni, dincolo de şocul iniţial prilejuit când un astfel de atac este anunţat în media, pare să fie relegată, în Occident, în domeniul câtorva lideri re­li­gioşi. Este mai uşor să ignori ceea ce nu cu­noşti. Impactul redus produs în Occi­dent de persecutarea lor şi puţinele ac­ţiuni de ajutorare a creştinilor orientali se explică şi prin familiarizarea redusă cu is­toria şi viaţa lor în Levant.

 

* Istoric, doctorandă a Universiteit van Amsterdam din Olanda.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!