Nu orice e Mondial e Bercea sau clasic

0
9

Patru sferturi nu fac întotdeauna un întreg. Seria care a dat semifinalistele Mondialelor a nimerit numele corecte, dar a ratat calitatea. Brazilia, Germania, Argentina și Olanda sunt, demult, pretendenții legitimi. Fotbalul care a confirmat ierarhia clasică nu mai are, însă, nimic de-a face cu fotbalul care i-a creat pe clasici.

Consensul e, ca întotdeauna, seductibil. Comentariatul a căzut pe spate în fața me­diei de goluri și a slobozeniei ofensive pe care par s-o respire atâtea echipe. Mon­dia­lele 2014 au fost botezate în pripă și re­co­mandate insistent drept festival al splen­dorilor. Arta împrăștiată a statisticii a fost chemată să confirme miracolul. Au fost nu­mărate nu numai golurile și șuturile, dar și pasele reușite, pasele în genere, pa­sele pe medie de meci și grupă, șuturile pe poartă și șuturile blocate. La sfârșit, a fost adoptată concluzia științifică după ca­re Mondialele sunt o minune fără seamăn. Până și portarii, marii ucigași de proiecte ofensive, au fost trecuți în contul unei ne­maivăzute Renașteri a artei salvaționiste de ultimă linie, ceea ce desigur nu face de­cât să confirme că Mondialele 2014 sunt, privite și măsurate din orice unghi, o ca­po­doperă.

 

Să numărăm căutătorii de drone și blocaje

Nu e o plăcere să contrazici un cor atât de numeros, dar Mondialele 2014 nu sunt o mi­nune, statisticile nu demonstrează ma­re lucru, iar fotbalul rămâne un joc ex­tra­ordinar și fără minunea din Brazilia. În fond, cine lasă la o parte presiunile media poate recunoaște că s-a plicitisit pe cinste înainte de și în timpul sferturilor.

Înainte de sferturi, Franța-Nigeria a trenat în mediocritate. O echipă dezordonată, Ni­geria, s-a împiedicat în standardele cerute de Mondiale și a pus umărul la un spec­tacol prăfuit. Franța, lansată pe post de supraputere regăsită, a anunțat dispariția cu care s-a îndeletnicit, după câteva zile, în sferturile cu Germania. E greu de sus­ținut că un meci în care Germania mar­chează în primul sfert de oră după care anunță sfârșitul programului fără cel mai mic protest francez poate ține de splen­doarea fotbalului mare.

Argentina a aplicat aceași rețetă în sfertul cu Belgia. Higuain a marcat în primul sfert de oră cu un voleu de instinct in­con­trolabil, după care Argentina a dat zi li­be­ră Belgiei și a trimis-o acasă. Favorita pre­sei, care a țesut legenda generației de aur belgiene, a căzut pe gânduri și în propria me­diocritate. După golul lui Higuain, a ur­mat un secol și jumătate de plictis, dacă adăugăm justificările lui Wilmots în in­ter­viuri TV.

Brazilia a pătruns în semifinale. Altceva nu e de spus. Columbienii nu au pătruns. Alt­ceva nu e de spus. E doar de regretat că Mondialele ar putea fi câștigate din jocul presiunilor și câmpurilor psihice de o echipă care a pârjolit retina spec­ta­to­rilor, îndată ce s-a trezit urmărită de Co­lumbia. Fără Silva și Neymar, Brazilia a ie­șit din Cupa Mondială. În teorie, căci în practică această echipă modestă, vul­ca­ni­zată de marele Scolari, ar putea câștiga aju­tată de intervenții externe, între care ar­bitrajul s-ar putea dovedi modest în com­parație cu norocul și stihiile sufletești ale națiunii. Brazilia e purtată de agre­siu­nea hipnotică de care s-a folosit și Argen­tina în 1978. Cu deosebirea că Argentina ’78 era o echipă formidabilă, de la Pa­sa­rella, la Kempes și Bertoni. Aceași distanță între Belgia Mondialelor 1986 și Belgia din reclama cu generația de aur 2014. Dacă punem deasupra și edițiile istorice ale Bra­ziliei 1950-2002, ideea unor Mondiale 2014 de mare ținută e strivită până la capăt. Fot­balul clasic e cu totul altceva decât me­ciurile din sferturile Mondialelor 2014.

Antrenorul olandez Louis van Gaal l-a introdus în joc pe portarul Tim Krul în ultimul moment şi acesta din urmă a salvat meciul cu Costa Rica.

Cifrele spun o poveste incompletă, pentru că nimeni n-a stat să contabilizeze mun­te­le de deșeuri tehnice și tactice ale sfer­tu­rilor încheiate săptămâna trecută în Bra­zilia. Numărul șuturilor blocate de stoperi sau de portari a atins o cotă ridicolă. Cu excepția unor subtili cu mintea limpede ca Rodriguez, Robben și Messi, majoritate înfricoșătoare a atacanților a șutat cu fa­na­tism pe unghiuri blocate. Alții s-au ocupat cu aceeași convingere de șuturi, centrări și cornere care au plecat în căutarea dro­nelor americane. Așa au apărut super­portarii luați la țintă fără încetare de ata­canți și de șuturile lor pe centru sau pe cu­loare blocate. Navas, Ochoa și mai ales Neuer au făcut meciuri excepționale. Însă atât Navas, cât și Ochoa au fost bom­bardați prostește de atacanți care au uitat chip-ul, bolta și lateralele. Neuer e un caz aparte, pentru că Germania e un caz apar­te până și când intră în teren cu o ma­șinărie stricată. Marele secret ascuns al ger­manilor rămâne lipsa de viteză și desin­cronizarea automată a stoperilor într-o echi­pă care joacă constant prea sus. Mer­tesaker și-a pierdut locul în echipă după împotmolirile din meciul cu Algeria. Hum­mels și Boateng au jucat mult mai bine în sfertul cu Franța, dar defecțiunea e, în con­tinuare, la locul ei. Neuer a pășit pe locul rămas gol și a jucat, practic, pe post de libero, fără să rateze vreo deposedare. Sis­temul e riscant și Germania va suferi de afecțiuni fatale, poate nu în fața Bra­ziliei, dar, cu siguranță, într-o eventuală fi­nală cu Argentina și, mai ales, Olanda. În orice caz, portarii datorează mult unei serii prelungite de atacanți care și-au ui­tat meseria. Pasele de ultimă fază sunt ce­lălalt dezastru statistic pe care nu l-a în­registrat nimeni. Majoritatea angajărilor în adâncime către vârfuri au fost trimise greșit și, la fel ca în cazul șuturilor blo­ca­te, aceste eșecuri s-au produs, deși autorii știau că nu au cum să reușească. Obsti­nația pasei telefoane și a șutului în blocaj e un semn de sărăcie mentală și repertoriu tehnic redus. Fostul mare atacant Gary Li­neker a putut fi văzut într-o emisiune de televiziune engleză vorbind singur și în­tre­bându-se de ce fac atâtea greșeli atacanții. Cu siguranță, nu pentru că fotbalul Cupei Mondiale 2014 a atins cerul.

 

Van Gaal trebuie examinat

Utimul sfert de finală a contrazis tot ce s-a jucat înainte. Nu pentru că a dat fotbal clasic. Nu. Olanda-Costa Rica a fost un meci cu fotbal acceptabil și nu mai mult. Diferența vine din duelul de după tehnică și tactică – duelul nervos între două echi­pe fortificate în două atitudini mentale opuse și capabile să rămână la datele lor până la limita voinței umane. Olanda a jucat, din ce în ce mai bine, un fotbal de atac susținut de buldozerismul devastator al lui Robben, de balistica de meșter vechi a lui Sneijder și de libertatea de mișcare a lui Kuyt. Costa Rica s-a așezat nu tocmai cu un autobuz, ci mai degrabă cu o flotă de autobuze în propria jumătate. J.L. Pin­to a gândit meciul cu o rigoare incredibilă, iar jucătorii lui au executat planul fără un milimetru de abatere. Giancarlo Gonzales a jucat perfect și a câștigat cetățenia ita­li­ană în calitate de stoper perfect. În aceste condiții, Olanda și Costa Rica au înaintat somnambulic spre un 0-0 etern. Odată stabilit destinul terestru al partidei, fot­balul a fost întrecut de jocul exasperant al șanselor vaporizate. Două bare, o suită de intervenții finale ale lui Navas și ne­nu­mărate situații de gol „făcut“ ale olan­dezilor au sfârșit prin a măsura trecerea timpului, și nu scorul. Costa Rica putea da lovitura irațională spre sfârșit, dar re­gi­zorul șahului etern a dictat de sus că olan­dezii trebuie să scape cu fața curată. Pre­lungirile au avut loc degeaba, așa cum ar fi avut loc și rejucarea meciului. În mi­nu­tul 120, ambele echipe arătau ca două sis­teme programate pe veci. Echilibrul putea fi rupt doar de intervenția șansei reca­librată ca ruletă: penalty-urile. Aici s-a produs, într-adevăr, departajarea, numai că șirul s-a rupt înainte de penaltiuri. Louis van Gaal a ieșit dintr-o tăcere ca­tatonică de două ore și a mutat. Ce? In­descriptibilul. O mutare pasibilă de geniu sau nebunie, de inspirație sau prostie. O decizie care a convocat egal gloria și nau­fragiul. Van Gaal l-a înlocuit în minutul 120 pe Jasper Cillessen cu Tim Krul. Por­tarul titular înlocuit cu portarul rezervă. Van Gaal a făcut o mutare aparent ab­surdă și, mai mult, a plănuit această mu­tare de la bun început. Cillessen n-a știut ni­mic. Conspirația a avut doi participanți: van Gaal și Krul. Asta înseamnă că, în universul mental nepătruns al lui van Gaal, a existat un pariu pe varianta meci egal și penaltiuri. Asta înseamnă, mai de­parte, că van Gaal și-a limitat la două schimbările din timpul meciului și a ținut în buzunar un atuu neverificat în care doar van Gaal a văzut dinamita. Krul a in­trat, a apărat două penalty-uri, a distrus legământul egalului etern și a calificat Olanda. Van Gaal pare sănătos la cap, dar are un cap care trebuie în continuare cer­cetat. Cu mutarea din meciul cu Costa Rica, van Gaal e pe punctul de a se ridica de la pământ deasupra antrenorilor. Van Gaal a transmis, desigur, echipei sale de mutanți un soi de credință oarbă în ora­colul de pe bancă. Starea poate fi fatală sau poate duce la invincibilitate. Olanda ră­mâne, oricum, alături de Lionel Messi, singura echipă care poate ataca frontal. Psihic, Olanda e, însă, singură. Echipa a jucat două ore fără să dezarmeze, ba mai mult a arborat o transă muncitorească la limita roboticii. Olanda a jucat ca o echipă fără sistem nervos. Adică blindajul perfect în fața cultului isteric al Braziliei și a proiectilelor germane. Lionel Messi, omul care a calificat Argentina, a dat pasa Mon­dialelor în meciul cu Belgia și e, oricum, cel mai mare fotbalist al lumnii, face fi­gu­ră separată. Blindajul olandez e expus în semifinale.

O finală Germania-Olanda ar da încă o șan­să celei mai bătute de soartă echipe a lumii. Olanda a pierdut trei finale, din ca­re două câștigate prematur sau in ex­tre­mis, cu Germania în 1974 și Argentina în 1978. Germania e o echipă superioară, dar poate un pic prea relaxată după de­mons­trațiile de siguranță de până acum, Argen­tina l-a pierdut pe Di Maria, dar asta înseamnă că Messi trebuie să preia restul de 25% pe care nu îl controla în echipă. Bra­zilia fără Neymar și Silva rămâne o epa­vă periculoasă. Cineva trebuie să câștige Mondialele și ar fi bine să o facă jucând fotbalul mare pe care nu l-am văzut încă. Să nu ne jucăm cu vorbele: nu orice Mon­dial e Bercea sau clasic.

 

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!