O ţară de cartier

0
22

Pe vremea cînd ne străduiam să obţinem integrarea în Uniunea Europeană, în toate celelalte ţări candidate aveau loc intense dezbateri publice despre benficiile şi riscurile integrării, despre „europenitate” în genere, despre balansul complicat dintre suveranitate naţională şi destin comunitar. Încă de pe atunci, existau pro-europeni radicali, eurosceptici şi anti-europeni.

Au prevalat adepţii integrării, dar politicienii şi opinia publică au avut multe de învăţat de pe urma schimbului de idei, a disputelor vii anterioare deciziei finale.

În România, n-am avut parte de aşa ceva. Toată lumea (cu neglijabile excepţii, formulate în tonul unui naţionalism primar) era de acord că ”integrarea” e un lucru bun. O să trăim mai bine, o să călătorim fără vize, o să fim de partea Vestului, după o lungă indigestie estică… Şi guvernul şi opoziţia şi cetăţenii mergeau, fără abuz de reflecţie, spre aceeaşi ţintă. Ce era de dezbătut? Pînă şi pe parcursul negocierilor cu experţii europeni (în vederea îndeplinirii anumitor criterii de aderare), partea românească pare să se fi comportat cu o tonică nonşalanţă. Prin 1998, ministrul de Externe al Austriei, dl. Wolfgang Schüssel, îmi povestea, amuzat, că toţi partenerii occidentali fuseseră, la început, entuziasmaţi de disponibilitatea promptă a românilor. Dinaintea oricărei „ştachete” administrative, reacţionau cu maximă cooperativitate. Acceptau ”figurile impuse” ca pe nişte ”figuri libere”, dădeau asigurări credibile despre capacităţile ţării de a răspunde oricărei exigenţe comunitare.

Ceilalţi candidaţi erau mai ezitanţi, mai rezervaţi, cîntărind, de la caz la caz, posibilităţile reale ale ţărilor lor de a răspunde adecvat ”cerinţelor” UE: ”Asta putem, asta nu, asta da, dar pe termen mai lung etc”. Faţă de ei, noi aveam aerul unei naţiuni care ştie ce vrea, care îşi urmează, fără fasoane, obiectivul. ”Evident, ne vom realiza toate îndatoririle, vom respecta, cu calendarul în mînă, toate condiţiile implicate de aderare, vom face totul…”. Abia într-o etapă următoare – îmi spunea dl. Schüssel – ne-am dat cu toţii seama că românii erau atît de cooperanţi, pur şi simplu pentru că nu aveau de gînd să ia prea în serios criteriile tehnice de absorbţie în comunitatea europeană. Tratau, cu alte cuvinte, negocierile, ca pe un joc mai curînd formal, care trebuie tranşat rapid, cu privirea fixată pe etapa următoare.

Spun toate astea, pentru că atmosfera de superficialitate provincială, de hîrjoană derizorie, întreţinută de politicieni şi de presă, continuă şi astăzi. Există o unanimă înclinaţie de a transfera dezbaterea publică dinspre problematica esenţială a momentului, a politicii continentale şi planetare, a actualităţii reale, a nevoilor naţionale acute, înspre subiecte de scandal, îmbrînceală de partid, răfuială privată. Ni se serveşte mereu, cu bună ştiinţă, sau pe bază de inconştienţă, un meniu deopotrivă searbăd şi toxic, în vreme ce întrebări vitale, teme cu adevărat arzătoare, rămîn în suspensie.

Nu mai facem deosebirea între important şi accesoriu, între gravitate şi anecdotă, între persoane şi instituţii, între interes naţional şi partizanat de gaşcă. Ne-am „privatizat” pînă într-atît, încît am pierdut orice instinct colectiv de conservare.

De cîteva săptămîni, toate ziarele şi toate canalele de televiziune ne livrează informaţii (tot mai răsuflate) şi talk-show-uri (tot mai previzibile), despre vreo două subiecte: Mircea (respectiv Traian) Băsescu şi, abundent, Dan Voiculescu. Măcar în primul caz e vorba de o afacere legată de preşedintele ţării (chiar dacă a reproduce, pînă la vertij, cele cîteva înregistrări ”cutremurătoare” din ”arhivele” familiei Anghel e fastidios şi, pînă la urmă, contra-productiv).

Ştim că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a confirmat drept colaborator al fostei securităţi (dar, slavă Domnului, nu e un caz unic), ştim că de şase ani reuşeşte, prin felurite tertipuri, să-şi amîne procesele, declarînd mereu că vrea să le vadă încheiate, ştim că nu-l poate suferi pe Traian Băsescu. Ei şi? Nu ţin minte nici o vorbă memorabilă rostită de dl. ”profesor” (?!), în afară de cele repetate la nesfîrşit, în declaraţii de presă reiterate isteric, pe toate canalele: ”nu sunt oligarh, sunt pensionar”, ”a fi oligarh e o calificare pozitivă”, ”beneficiarul real al unei afaceri e cel din spate, iar eu sunt mereu în faţă” ş.a.m.d. Omul ilustrează, e drept, cu un inexplicabil panaş, o categorie destul de largă de îmbogăţiţi (pre-şi post)-revoluţionari, stăpîn pe un comando TV de menestreli, veşnic îndrăgostiţi de ideile, indispoziţiile şi farmecul său pecuniar. Ici-acolo se simt fitilele sale politice, supradimensionate cred, în raport cu eficienţa lor reală. Asta e tot. Şi atunci de ce îi dăm atîta importanţă? De ce nu lăsăm aventura lui juridică să se desfăşoare aşa cum se desfăşoară oricare alta? Iar dacă e nevinovat, de ce face de atiţia ani, imposibilul, pentru a evita o sentinţă?

N-avem subiecte? Propun pe loc cîteva: distrugerea sistematică (şi discretă) a patrimoniului naţional, prin demolarea, sau abandonarea unor excepţionale clădiri din oraşele ţării (vezi seria avertismentelor dramatice din publicistica lui Andrei Pippidi), dispariţia meseriilor tradiţionale, decimarea pădurilor autohtone, calitatea mai mult decît îndoielnică a manualelor şcolare (de curînd, mi-au căzut în mînă, incredibile versiuni ale manualelor de religie), binefacerile, dar şi capcanele internetului ca „instrument de cultură” şi socializare, deriva galopantă a limbii române şi cîte şi mai cîte. Toate – mult mai interesante decît ceea ce ni se oferă zilnic drept ”breaking news”. Şi toate ţinute în umbră, pentru că nu slujesc agenda unei ţări de cartier, cum nu ne sfiim să fim, oricît de mari ar fi costurile.

Articol publicat si pe site-ul adevarul.ro.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!