O dragoste a lui Sherlock Holmes

0
3

 

          “ A scandal in Bohemia” este unul dintre cele mai melancolice texte din canonul  holmesian. Se află în centrul acestei naraţiuni  nu doar  enigma ce ameninţă un străvechi tron al Europei, ci  şi enigma însăşi a personalităţii lui Holmes. Textul pe care Doyle îl publică imediat după primele sale două romane este unul în care se poate întrevedea, ca într-un palimpsest, o parte  din strania arhitectură umană şi mitologică a celui care  este deja faimosul investigator particular Sherlock Holmes.

          În momentul în care Watson revine în Baker Street, spre a-şi revedea vechiul prieten, acesta este ieşit de puţină vreme din imperiul său   halucinogen. Dependenţa sa de  narcotice nu este doar semnul excentricităţii asumate cu ostentaţie, ci este mai presus de toate indiciul detaşării de o lume diurnă a cărei logică Holmes o refuză. Propria sa manieră de a “ vedea” acolo unde ceilalţi nu descifrează nimic poate fi citită, vizionar, ca o prelungire a acestei abilităţi hrănite de  droguri de a trece pragul dintre universuri şi de a căuta un sens acolo unde nimic nu pare să indice existenţa sa. Explicată raţional şi didactic, cum se întâmplă şi în “ A scandal în Bohemia”, metoda de deducţie a lui Holmes nu–şi pierde  aura himerică ce îl plasează pe detectiv mai aproape de adâncul crimei londoneze decât de suprafaţa  antropologică respectabilă a contemporanilor săi.

          Intriga în care Holmes se aventurează , de această dată, din chiar momentul în care misterioasa scrisoare din Boemia ajunge în mâinile sale, este un exerciţiu de iniţiere în imagologie şi în arcanele eternului feminin, în egală măsură. Englez arhetipal, de unde şi accentul pus  de Doyle pe latura sa nocturnă, Holmes este chemat să confrunte o umbră princiară ce vine din Ruritania pe care atâţia dintre contemporanii săi o evocă, cu fascinaţie şi  detaşare, în egală măsură. Chiar şi incognito, regele Boemiei este marcat, vestimentar, de  opulenţa  barbară ce traduce, simbolic, propria sa înclinaţie către exerciţiul autoritar al puterii. El este un spirit ce împarte cu Rupert de Hentzau, ( maleficul conspirator din “ Prizonierul din Zenda” ) atât vocaţia brutalităţii, cât şi apetitul pentru  narcisismul princiar. Acolo unde discursul  comun preferă accentul pus de veselia de operetă , Doyle pune în scenă, o dată cu regele Boemiei, o piesă mai gravă şi sumbră.  Boemia  din care vine prinţul duce mai departe moştenirea de întuneric a Boemiei imaginate de Shakespeare în “ O poveste de iarnă”.

“A  scandal in Bohemia” este şi cronica unei revelaţii pe care Holmes însuşi o resimte, iar dublul său  Watson este obligat să o consemneze. În intriga de palat în care este atras, ca într-un vârtej de  istorie melodramatică, Irene Adler este prezenţa în jurul căreia se organizează tentativele lui Holmes de a recupera fotografia compromităţoare pentru casa regală a Boemiei. Artistă  şi femeie fatală ce seduce bărbaţii , Irene Adler  întruchipează, în ochii lui Holmes, o enigmă care nu se lasă citită. Deşi nu apelează la violenţă, deşi nu posedă, asemeni lui Moriarty, un imperiu care se supune crimei, Irene Adler nu este mai puţin redutabilă în confruntarea ei cu Holmes.

 Se poate spune că, dintre toate personajele ce traversează existenţa lui Holmes, ea este unicul ce îl  descumpăneşte şi îl dezarmează pe maestrul deghizărilor şi al deducţiei.  Holmes ajunge, o dată cu Irene Adler, la marginile unui continent ce pare la fel de tulbure şi de iraţional ca al său. Ceea ce ar fi putut fi doar prelucrarea reţetei clasice de roman-foileton devine, pentru Doyle, ocazia de a expune abisalitatea  maşinii de gândit hrănite de  atracţia aventurii.  “A scandal in Bohemia” transcrie unul dintre rarele eşecuri ale lui Holmes.  Dotată cu  un instinct al intuţiei nu mai puţin redutabil decât al lui Holmes, Irene Adler dispare, împreună cu soţul ei,  lăsând în urmă, ca o dâră de parfum,o scrisoare  şi o fotografie cu propria sa imagine.

          Scandalul în care se înfruntă un rege  şi femeia care i-ar fi putut fi regină este, în cele din urmă,ocazia de a contempla complexitatea hipnotică a lui Holmes însuşi. Ultimul gest pe care acesta îl face probează arta lui Doyle de a adăuga  ambiguitatea decadentă în făptura acestui  detectiv cocainoman şi maniacal în obiceiurile sale. Din întreaga istorie a aventurii regale supravieţuieşte, în minile lui Holmes, doar  imaginea cu Irene Adler. În absenţa unei iubiri care să tulbure pacea acestui celibatar singuratec,fotografia din finalul naraţiunii este semnul cel mai puternic al unei pasiuni care nu a fost să fie cu adevărat niciodată. Misterul lui Holmes rămâne intact,iar restul nu este decât tăcere.