O privire realistă asupra Uniunii Europene

0
11

Organizaţia supranaţională creată, acum aproape jumătate de secol, pentru a europeniza statul postbelic al bunăstării în ţările carolingiene din nord-estul Atlanticului nu a fost şi nu este adaptată să realizeze miracole de dezvoltare într-o Europă mult mai diversă, mai complicată şi mai săracă, care se întinde acum de la Atlantic la Marea Baltică şi Marea Neagră.

 

Uniunea Europeană, înfiinţată imediat du­pă căderea comunismului prin unificarea Comunităţilor Europene, a constituit – ală­turi de Alianţa Nord-Atlantică – obi­ec­tivul major al politicii ex­terne şi interne a statelor din Estul Europei începând cu anii 1990. Ea a fost – şi este încă – văzută în aceas­tă parte a lumii de către pu­blicul luminat ca o „re­ve­ni­re acasă“ din punct de ve­dere cultural-ideologic, o ancoră politică în procesul de democratizare şi, nu în ultimul rând, o poartă ra­pidă către prosperitate. Aceste date fun­damentale nu s-au modificat foarte mult astăzi, în pofida – sau, mai exact, tocmai din cauza – conservării sub variate şi ino­vante forme a unor grupuri de putere şi mentalităţi retrograde sau nostalgice din regimul comunist. Cu toate acestea, de­vi­ne tot mai important ca publicul ro­mâ­nesc să dobândească o înţelegere realistă cu privire la ceea ce este Uniunea Eu­ro­peană şi ceea ce îi poate oferi aceasta. Căci, în absenţa unui eurorealism, atât pu­seurile de euroentuziasm, cât şi de euro­fobie echivalează, de fapt, cu euroin­con­ştienţa infantilă şi axată intelectual pe cel mai mic numitor comun atât de prezentă astăzi în România.

 

Uniunea Europeană nu este o „patrie culturală“ – Europa şi atât! – substitut pentru cul­tu­rile naţionale interrelaţionate, dar distincte pe care le în­su­mea­ză. Ea nu este nici o structură bi­rocratic-instituţională care să ţină loc de instituţii politice democratice consolidate în statele componente. În sfârşit, UE nu este o organizaţie de caritate care să ge­ne­reze miracole economice pentru o peri­fe­rie săracă şi incapabilă să îşi gestioneze pro­priile probleme. Uniunea Europeană este o asociaţie de state-naţiune – una cu un nivel de integrare instituţională şi eco­nomică fără echivalent în lume şi greu de definit prin prisma experienţei juridice şi politice trecute –, dar totuşi o asociaţie li­ber consimţită de state naţionale. Aşa cum arată Paul Magnette, o figură im­por­tantă în ceea ce birocraţiile universitare numesc studii europene şi deloc eurosceptică, Uni­unea Europeană – deşi vândută adesea pu­blicului ca un fel de organizaţie post-po­litică şi post-naţională – nu înseamnă dispariţia rivalităţilor politice şi a con­flic­telor de interese dintre statele com­po­nen­te, care au creat-o şi care rămân motorul şi unitatea sa de bază, ci o transmutare, o pacificare şi o instituţionalizare a acestor conflicte de interese.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1330/foto_enache.jpg

Comunităţile europene postbelice, care stau la originea Uniunii Europene de mai apoi, sunt mai puţin rezultatul unui idea­lism european, cum se prezintă adesea, cât produsul unor decizii şi negocieri prag­matice şi calculate, de natură diplomatică, dar mai ales economică, după cum a ară­tat istoricul Allan S. Millward, luate de că­tre conducerea politică a statelor caro­lin­giene din nord-vestul continentului, în con­textul specific al sincopei politice şi economice de după război. Ele vizau, în esenţă, cre­a­rea unui spaţiu european de manevră care să li­mi­teze concurenţa politică şi economică dintre naţiunile carolingiene distruse de răz­boi, permițându-le edi­fi­ca­rea unui stat al bunăstării prin care să redobândească loialitatea propriilor ce­tă­ţeni în faţa concurenţei ideo­logice comuniste (iar, mai apoi, ca o contrapondere soft la supremaţia SUA).

Deşi aderarea statelor periferice me­di­te­ra­neene (Grecia, Portugalia, Spania), în anii 1980, a dus la apariţia unei firave politici redistributive comunitare de dezvoltare, construcţia birocratic-instituţională edi­fi­cată la Bruxelles în anii 1950 şi obiectivele sale au rămas practic neschimbate, chiar şi după aderarea statelor estice în anii 2000: subvenţionarea agriculturii, de la bun început şi până astăzi, o chestiune emi­namente subordonată intereselor fran­ceze, la schimb pentru deschiderea pieţei de bunuri de capital pentru Germania; un nivel minimal de mobilitate a muncii, care convenea iniţial Italiei, ţară cu un nu­măr mare de muncitori emigranţi în epo­că; şi o piaţă comună a bunurilor şi ser­vi­ciilor, ale cărei dimensiuni şi oportunităţi au cointeresat până şi Marea Britanie, dar este vorba de o piaţă comună puternic re­glementată, în mod uniform, astfel încât să asigure un nivel semnificativ de pro­tec­ţionism în raport cu competitorii externi. Introducerea triumfalistă a monedei euro în perioada de extindere către Est, care tre­buia să elimine concurenţa valutară din­tre statele cu o monedă slabă şi cele cu o monedă forte şi, astfel, să facă nevăzute problemele apărute în acest domeniu în anii 1970-’80, reprezintă o evoluţie im­por­tantă, dar care nu a schimbat cu nimic structura de bază iniţială a Comunităţilor Europene transformate în Uniunea Eu­ro­peană (deşi, cu ocazia crizei actuale a mo­nedei unice, se discută noi mecanisme su­pra­naţionale de reglementare şi gestiune a riscului bancar). Comunităţile Europene din anii 1950 sunt, în esenţă, Uniunea Eu­ro­peană din anii 2010, iar Tratatele de la Roma sunt Tratatul de la Lisabona, mi­nus retorica mai grandilocventă şi zarva din jurul distribuţiei puterii de vot.

 

Astfel, organizaţia supranaţională creată, acum aproape jumătate de secol, pentru a europeniza statul postbelic al bunăstării în ţările carolingiene din nord-estul Atlanticului nu a fost şi nu este adap­tată să realizeze miracole de dez­voltare în­tr-o Europă mult mai diversă, mai com­plicată şi mai săracă, care se întinde acum de la Atlantic la Marea Baltică şi Marea Nea­gră. Dimpotrivă. Tot aşa cum Alianţa Nord-Atlantică a rămas, din punct de ve­dere al bazelor militare şi al strategiilor po­litice şi de securitate, pe linia frontului din Războiul Rece, Uniunea Europeană de la Bruxelles a rămas încă fixată, atât prac­tic, cât şi ideologic, predominant pe in­teresele, obiectivele şi proiectele de po­li­tică internă sau externă ale statelor caro­lingiene, fiind în bună măsură incapabilă să gestioneze şi uneori chiar să înţeleagă o Europă mult mai complexă, a cărei capitală ar trebui să fie acum la Viena.

Când statele foste comuniste au aderat la UE, acest lucru nu a însemnat numai (şi în niciun caz în mod automat) o mo­der­nizare instituţională şi o creştere a opor­tunităţilor de dezvoltare economică după falimentul sistemului politic şi economic comunist, ci şi costuri extraordinare re­zultate din concurenţa cu state mult mai puternice şi aflate la un cu totul alt nivel de dezvoltare, dublate de o divergenţă re­ală a problemelor de politici publice. După cum a arătat Victoria Curzon-Price, aşa-numitul acquis comunitar – adică toate re­glementările şi toată legislaţia creată de birocraţia europeană, plecând de la pro­ble­mele statelor vestice timp de 50 de ani înainte de extindere –, care a fost absorbit volens nolens de statele foste comuniste, a jucat în parte rolul unui protecţionism ascuns, decontat economic de statele es­tice în favoarea statelor vestice, care a ac­cen­tuat cel puţin tot atât cât a diminuat divergenţa reală dintre Est şi Vest. El ex­pli­că de ce (ca să dăm un exemplu nu nea­părat precis) producţia de vinuri în multe state estice nu s-a ridicat la standardele impuse de reglementările europene, la lobby-ul viticultorilor francezi sau italieni, care să îi permită accesul la piaţa vest-eu­ropeană de desfacere. În acelaşi timp, sta­te­le estice nu au, de regulă (şi nu au avut), capacitatea instituţională de a compensa acest protecţionism ascuns prin obţinerea la masa negocierilor a unor măsuri com­pensatorii, care să pregătească mai bine in­dustria locală, de multe ori dis­func­ţio­nală pentru „concurenţa neloială“ cu Ves­tul Europei, sau prin renegocierea şi re­structurarea agendei europene în favoarea priorităţilor şi problemelor lor.

Zona euro este cel mai bun exemplu al acestei divergenţe reale dintre Estul şi Ves­tul continentului. Chiar dacă unele mi­cro­state foste comuniste au aderat deja la eu­ro, din motive pragmatice, emoţionale sau strategice, zona euro rămâne emi­na­mente un proiect al statelor carolingiene (la care s-au adăugat, din fericire sau din ne­fe­ri­cire, naţiunile mediteraneene, dar ca­re a fost în genere refuzat de statele scan­di­na­ve), născut din ambiţii geopolitice post­co­muniste şi priorităţi specifice is­to­ri­ei re­cen­te ale acestor state, aflate la un ni­vel de dezvoltare şi de consolidare ins­ti­tu­ţională similar. Ea nu poate răspunde pro­blemelor reale de dezvoltare eco­no­mi­că şi consolidare instituţională a marilor sta­te din Estul continentului, care se con­fruntă cu probleme de o cu totul altă na­tură, ca­re ar fi complet pierdute din ve­de­re în mo­mentul în care ele devin o pro­porţie puţin semnificativă din marele tot al zonei euro. Dacă este adevărat că emi­grarea la muncă în ţările din Vestul Eu­ro­pei, din ce în ce mai puţin binevenită de altfel, a românilor şi a polonezilor, de pil­dă, reduce în mod ar­tificial rata şomajului în aceste ţări şi le aduce chiar şi nişte câş­tiguri tranzitorii în contul de capital, prin remitenţe, sper că nimeni nu îşi închipuie realmente că aceas­ta este o reţetă de dez­voltare pentru statele din Estul Europei, cu atât mai mult în condiţiile unui declin demografic tot mai important, ale unei de­te­riorări sem­ni­ficative a serviciilor publice şi ale unei scă­deri a presiunii publice cu efecte negative asupra calităţii procesului democratic.

 

Bineînţeles, UE rămâne încă o pu­ternică ancoră politică şi eco­nomică pentru statele din Estul Europei, tot aşa cum NATO ră­mâne ancora lor de securitate. Un punct de vedere eurorealist nu în­seam­nă în mod obligatoriu euroscepticism, dar nici euroentuziasm, ci o analiză de la caz la caz a chestiunilor care ţin de integrarea europeană, plecând de la problemele, in­te­resele şi realităţile distincte ale fiecărui stat fost comunist din Estul Europei şi a Estului Europei în ansamblul său. La un nivel general, acest lucru înseamnă aban­donarea viziunii naive sau complexate asu­pra Uniunii Europene şi asumarea fap­tu­lui că obiectivele majore de politică in­ter­nă şi externă ale României şi ale ţărilor din regiune, precum consolidarea ins­ti­tu­ţiilor democratice, dezvoltarea economică şi asigurarea securităţii în Marea Neagră şi la frontiera estică, nu se realizează prin mi­racole căzute din cerul ploios de la Bru­xelles, ci pe baza unor politici şi strategii ca­re iau naştere în capitalele naţionale.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!