Ofensiva prezidențială și proiectul de țară

0
14

Mi-e teamă că, în ciuda avantajelor de moment, ideea „proiectului de țară“ e o capcană pentru Iohannis. România e traversată de multe falii sociale, istorice, culturale etc., consensul politic e iluzoriu

 

O imagine: liderii europeni adunați pentru foto­grafia de grup de după summit-ul de la Bratislava, în mijlocul primului primul rând se remarcă un Iohannis zâmbitor care, prin statura sa, își domină colegii, în fundal vedem un decor de oraș central-european, ar fi putut fi și Sibiul. O surpriză: după summit, președintele României nu pleacă la Adu­narea Generală ONU, îi cedează locul primului mi­nistru tehnocrat, al cărui mandat teoretic se în­cheie în mai puțin de trei luni. Alte câteva fapte: în loc să meargă la New York, președintele acuzat de adversari că se plimbă prea mult în afara țării alege să participe la diverse evenimente din țară, ți­ne zilnic discursuri și miniconferințe de presă transmise în direct; Iohannis reacționează prompt la votul împotriva ridicării imunității fostului mi­nistru Oprea și la manifestația din fața Palatului Parlamentului, reacții ce par să fi dus la demisia din Senat a celui în cauză; președintele se pro­nun­ță în week-end și pe marginea recentului cu­tre­mur. Toate astea, în timp ce a fost reactivată ins­ti­tuția purtătorului de cuvânt al președintelui.

 

Concluzia punctuală: Iohannis e mai activ, a în­ceput să vorbească liber folosind fraze mai lungi, acceptă să răspundă la întrebări care nu sunt ab­solut previzibile. Cu alte cuvinte, începe să co­mu­nice, iar acesta e un progres. Dar e și o schimbare de strategie: atacat direct sau indirect prin inter­me­diul guvernului, cu un PNL care pare că merge spre o înfrângere care ar fi și înfrângerea sa, pre­ședintele trebuia să reacționeze. Nu știm care vor fi consecințele în termeni de mobilizare electorală, dar scopul este cel de a-și păstra postura de re­pre­zentant al României non-PSD. Pentru asta nu e ne­voie să cobori pe frontul luptei partizane, e sufi­ci­ent să rămâi un fel de vigilent avocat al poporului împotriva abuzurilor clasei politice. Ceea ce și es­te, în consonanță cu fișa postului scrisă și rescrisă de predecesorii săi în această funcție.

 

Rămâne întrebarea dacă Iohannis va putea să joa­ce cu succes această carte, dar la ea nu vom putea răspunde decât după ce vom vedea compoziția gu­ver­nului de după alegerile din decembrie. Este în­să interesantă schimbarea de strategie și de tonus, o schimbare ignorată de o presă în general încre­me­nită în interesele pro- sau antiprezidențiale. Ad­versarii nu vor să-i recunoască niciun progres, par­tizanii nu vor să accepte de unde s-a plecat. Dar rezultatele se văd: un om vizibil inconfortabil în exercitarea funcției, crispat și nervos a devenit mai relaxat, mai bine în pielea sa. Schimbarea de dispoziție e de ordin psihologic și vine ca rezultat al exercițiului puterii. Elixirul puterii este ca po­țiunea magică luată de Asterix: deodată vezi cum liderii europeni te lasă în primul rând și au nevoie de votul tău, adversarii tăi tind să aibă diverse pro­bleme, iar prietenii sunt ocoliți de ele, dar nu destul cât să nu aibă nevoie de tine etc. Atunci înțelegi că instituțiile pot lucra în favoarea ta, asta după ce une­le au lucrat în defavoarea ta.

 

Dar schimbarea de stare psihologică nu era suficientă fără rezolvarea unei al­te probleme cronice: lipsa de discurs po­litic. Iohannis a fost primul pre­șe­din­te ales fără o identitate politică cla­ră. „Un alt fel de a face politică“ era simbolul lipsei de program, iar pre­luarea formulei „Corupția ucide“ do­ve­dea că după un an de mandat co­mu­nicarea politică rămăsese la nivel de slo­gan. Acum a fost găsit un concept mult mai complex: proiectul de țară. Unii spun că e un „simplu“ gest de ima­gine, ceea ce e o observație su­per­fi­cială. Proiectul de țară poate fi un „simplu“ program prezidențial, iar asta e deja ceva. Deocamdată, ideile din jurul acestui concept dau con­sis­tență intervențiilor prezidențiale.

 

Câștigul este net, care este însă pre­țul? O scenă: săptămâna trecută, Io­hannis îi întreabă pe elevii unui liceu din Câmpulung care au fost „cele do­uă mari proiecte de țară din anii ’90“, răspunsul unui tânăr vine prompt, „In­trarea în NATO și UE“, „Evident“, răspunde președintele, convins că exer­­cițiul de pedagogie a fost reușit.

 

Scena e semnificativă pentru zona din care este de ani buni vândută nece­si­ta­tea unui astfel de „proiect“. Elevii nu știau, dar președintele trebuie să știe că integrarea a fost obiectivul ina­mi­ci­lor consensului iliescian. Declarația de la Snagov din 1995 e mai mult un mit uti­lizat pentru a uita că România ace­lor ani rămăsese în zona de influență a URSS, apoi a făcut jocul Rusiei în timpul războaielor din fosta Iugo­sla­vie, devenind un partener relativ cre­dibil numai după alternanța din no­iembrie 1996, în timp ce PSD, alături de PRM, combăteau politicile pro-Vest până și în 1999. Adevărul e că nu a existat un real consens, iar invo­ca­rea unui precedent istoric fals e sem­nificativă și pentru șansele de reușită a unui astfel de proiect.

 

Da, românii vor continuitate și dispre­țu­iesc partidele. Dar nu este consensul politic o iluzie iliesciană periculoasă, așa cum e și ideea golirii de sens a ale­gerilor parlamentare viitoare prin lan­sa­rea chiar acum a unui astfel de pro­ces? Nu este ambiția prea mare? Nu este „proiectul de țară“ chintesența „democrației cu epoleți“?

 

Mi-e teamă că, în ciuda avantajelor de moment, ideea „proiectului de țară“ e o capcană pentru Iohannis. Așa ceva poa­te funcționa într-o țară condusă pi­ramidal ca Federația Rusă, nu într-o țară europeană. România e traversată de multe falii sociale, istorice, cul­tu­ra­le etc., consensul politic e iluzoriu. Să ne amintim de procesul care a dus la semnarea unui Pact pe Educație și chiar la o nouă lege de reformare a aces­tui domeniu. Procesul s-a împot­molit la nivelul implementării, demon­strând că încercarea de a substitui prin­tr-o instituție a statului, Preșe­din­ția, o restanță a partidelor, elaborarea de politici publice, e o eroare. Cu atât mai mult, concretizarea într-o logică consensuală a unor eventuale obiec­ti­ve din „proiectul de țară“ e utopică. O utopie periculoasă nu doar pentru că hrănește speranțe colective ce se vor dovedi deșarte, dar și pentru că are ca principal scop înarmarea ins­ti­tuțiilor statului cu o legitimitate su­pra­politică, dincolo de alegeri și de ins­tituțiile (mai mult sau mai puțin) de­mo­cratice. //

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!