Orbitor III

0
7

 Inca din primele pagini ale ultimului volum din ciclul Orbitor razbate suflul unei capodopere. E limpede ca Mircea Cartarescu si-a dorit ca aceasta carte sa fie o sinteza a tot ceea ce a scris in proza si, in acelasi timp, sa depaseasca, epuizand, propriile formule narative.

 Cronica autobiografica, romanul Orbitor incearca sa descopere prin introspectie genealogica identitatea celui ce este, pe rand, personaj-narator-autor. Raspunsul la intrebarea "cine sunt eu cu adevarat?" este multiplicat apoi in oglinda infinit polarizatoare a mintii ce gandeste din si de dincolo de foaia de hartie. De altfel, fictiunea se naste in aceasta carte prin proiectia hiperbolizata a microlumii mintii, ivita din sinapsele invizibile ale neuronilor, a caror tesatura este pusa sub microscopul unei constiinte ce sta mereu de veghe. Povestea lui Mircea se tese asemenea unui covor ale carui modele complicate unesc firele trecutului indepartat (povestea strabunicului, nobil polonez) cu cele mai apropiate, ale copilariei traite in spatii paradisiace, sau cu cele mai recente, ale tanarului prins in devalmasia istorica a unei lumi in schimbare. Pe alocuri se insinueaza prezentul celui ce scrie "in solitudinea de la Solitude", urzind si lasandu-se el insusi prins in textura cartii.

 Noutatea pe care o aduce acest ultim volum este tensiunea intre timpul interior al celui ce scrie – ipostaziat in acumularea experientelor launtrice prinse intre filele unui manuscris ce se substituie vietii – si presiunea timpului exterior al istoriei. "O, inima, ce-nseamna mari de sange?" se intreaba naratorul, simtindu-se asaltat de timpul sau istoric care il sustrage autocontemplarii, ca predispozitie a unui ego supradimensionat ce atrofiaza lumea pana la disparitie. Evenimentele cotidiene, ce izbucnesc pe un fond de extrema tensiune, inghit acum totul, topind individualul in masa nediferentiata a colectivitatii, asa cum se intampla in paginile care rememoreaza primele zile ale revolutiei. Stihia colectiva dezlantuita actioneaza asemenea unei fiinte trezite dintr-o totala amnezie. Exista, iata, o porunca a lumii care impune participarea nemijlocita a fiecaruia la derularea marilor evenimente. Descoperind, intr-un moment de gratie, unitatea fiintei colective, personajul-narator iese de sub tirania egocentrica, avand astfel revelatia alteritatii ca identitate. In noptile de 21 si 22 decembrie, el traieste contopirea cu istoria ca pe o stare mistica. De aceea, paginile care descriu acest moment sunt, in esenta lor, lirice. Iesirea din galaxia labirintica a propriului eu si plonjarea in intimitatea celuilalt si a lumii deschid posibilitati noi pentru o cunoastere autentica a propriului sine.

Ceea ce surprinde pe cititorul obisnuit cu scrisul lui Mircea Cartarescu este dimensiunea mistica a acestei carti. Primele pagini se deschid cu o neasteptata imagine a dumnezeiestii aratari din cartea lui Iezechel, tronul Lui Dumnezeu plutind peste un Bucuresti infometat, inghetat, din iarna anului 1989. Aceasta imagine apocaliptica, reiterata de-a lungul cartii, pare a avea doua semnificatii: ea preinchipuie, pe de o parte, finalul unei lumi istorice, a comunismului, care sufera o adevarata implozie (vezi aici scena distrugerii lumii ce are in centru Casa Poporului), dar este, in acelasi timp, si o dezvaluire care il vizeaza pe eroul cartii, raspunzand cautarilor si intrebarilor sale. Iminenta sfarsitului creeaza acel dramatism necesar unei confruntari ce poate elibera cathartic imaginea ascunsa a unui eu parca sistematic obnubilat. Identitatea se constituie prin raportare la moarte, fie ca e vorba despre moartea individuala, extinctia universala, sau, la nivel livresc, despre finalul romanului. In fata acestor diverse forme de aneantizare se ridica intrebarea: ce anume nu piere? E cu putinta nemurirea? Iar, daca este, care parte din om cuprinde nepieritorul…? Raman gandurile lui, amintirile, visurile? Cautarea identitatii se prelungeste astfel printr-o meditatie in marginea perisabilitatii si posibilitatilor omului de a i se sustrage, meditatie ce explica, de fapt, dimensiunea mistica a cartii.

Complicand insa labirintic caile catre acest raspuns, Mircea Cartarescu incearca sa obtina o sinteza mistica. Personajul in mainile caruia sunt incredintate fraiele acestui discurs este Herman, geniul betiv, purtator, asemenea Fecioarei, al Pruncului Sfant. Teoriile lui tehno-mistice sunt complicate, ambigue si, in cele din urma, incetosate. Ambitia scriitorului de a descoperi o formula mistica personala, ce combina fiziologia, astrologia, ufuismul si citatele biblice, nu este chiar cea mai inspirata alegere, iar combinatia cu fantasticul negru, subteran da cititorului senzatia unui univers apasator si lipsit de sens. Putem spune ca universul fantastic cu care ne-a obisnuit Cartarescu in cartile sale, impregnat de pulsiuni sexuale adeseori exibate, erotismul frizand uneori pornografia, isi afla in aceasta carte epuizarea, caci incercarea de a-l racorda mistic produce o hipertrofiere ce vizeaza in mod evident senzationalul.

Pe de alta parte, acest volum trage dupa el, din pacate, nereusita celorlalte doua, care produsesera un hiperfantastic deja manierizat. De aceea tema fluturelui, proiectie a sufletului, nu este aici decat formal reluata. Mai mult chiar, tipul de fictiune din volumele anterioare devine o piedica in fata adevaratelor dezvoltari narative care, in mod real, il preocupa aici pe autor.

Reusita cartii sta insa in alta parte, si anume acolo unde autorul ei a ajuns sa se regaseasca pe sine insusi, dincolo de formule sau retete de succes. Cartarescu foloseste tehnicile narative postmoderne "clasice", insa inovatia in interiorul stilului sau personal, care da acestei carti o alura cu totul aparte, este folosirea stilului indirect-liber, prin intermediul caruia sunt construite personaje de mare forta, cel mai interesant fiind cel al mamei. Lungile ei povestiri rememorative, ce se concentreaza in jurul obsesiei legate de hrana cea de toate zilele, o transforma intr-un personaj tragic, atingand sublimul nu prin originile ei fantastice (vezi primul volum al ciclului), ci prin suferinta umilintei extreme a traiul cotidian, careia nu i se poate sustrage. Pierzand dimensiunea fantastica, acest personaj devine viu abia acum. In lumina intelegerii ei simple, lumea isi dezvaluie enormitatea.

De altfel, aceasta carte este cu adevarat exceptionala mai ales in partile ei de cronica a perioadei comuniste si a revolutiei din 1989. Aici Cartarescu reuseste, prin intermediul parodiei, al pamfletului politic combinat cu fictiunea alegorica, sa restituie prezentului o imagine developata simbolic a acelor vremuri, aceasta scriere devenind, poate, cea mai de seama cronica fictiva a epocii comuniste. Memorabile sunt paginile despre cei 13 Ceausescu, avatari ai demonului ce devine tot mai sinistru, odata cu trecerea anilor, despre "noaptea limbilor lungi", alegorie burlesca a pleiadei de lingusitori entuziasti, despre resurectia statuilor sau despre revolutie in varianta ei traita, dar si in aceea a conspiratiei de circ. Descrierea resurectiei statuilor ni se pare a fi, de departe, cel mai reusit episod, marcand, cu o subtilitate imagistica realmente inspirata, momentul dramatic a ceea ce a fost numit "confiscarea revolutiei". Este limpede ca marsul statuilor contrabalanseaza clipa de gratie a adevaratei confruntari, ce devine, prea repede, un trist spectacol de circ.

Citarea nenumaratelor bancuri care circulau in epoca nu este simpla anecdotica, ci un breviar al acelor vremuri. Cei care le-au trait se regasesc aici, reusind sa se elibereze, nu prin sfortari crispate, ci prin dezlantuirea sincera a unui hohot de ras. Finalul cartii este proiectiv, imaginand scena extinctiei finale a unei realitati pe care inca o traim. Distrugerea cosmica a Casei Poporului, ca sambure simbolic al comunismului, din ruinele careia doar puritatea copilului mai poate renaste, vorbeste despre un moment ce nu mai tine de arhitectura trecutului, ci de o posibila clipa de gratie a viitorului. Cu alte cuvinte, profetia nu s-a implinit pe deplin, semnele ei putand fi recognoscibile in proximitatea noastra.

 Pe de alta parte, la nivelul personajului si al cautarilor sale, recucerirea nostalgica a copilariei, cu spatiile ei paradisiace, cu personajele ei memorabile (mama, atat de umanizata in acest volum, tatal, un erou deznadajduit), dau cartii o stralucire aparte. Copilaria, a carei harta este refacuta din franturi risipite in memorie, este de fapt locul crucial al regasirii de sine si al definitivei dezvaluiri. Problematica dublului, a fratelui geaman, ca parte pierduta a sinelui individual, poate fi interesanta din punct de vedere psihanalitic. Insa paginile ce vorbesc despre Mirciulica sunt solare si sincere, in contrast evident cu catacombele labirintice ale lumii fantastice in care anumite capitole ale cartii ne coboara fara ca, odata iesiti la lumina, sa intelegem care a fost rostul strabaterii lor. Fara a deveni un loc comun, regasirea suflului copilariei, frumos transpusa aici in imaginarul de basm al celor doi feti cu stea in frunte, este adevarata "rezolvare" a misterului identitatii pe care aceasta carte l-a sondat pe atatea cai.

 In ciuda catorva disonante, pe care le-am putea numi reminiscente ale unui stil epuizat al scriitorului Mircea Cartarescu, ultimul volum al ciclului Orbitor este una dintre cele mai fascinante carti despre destinul comunismului. Si, fara indoiala, alaturi de Levantul si Nostalgia, o mare reusita a autorului.

 

 Mircea Cartarescu, Orbitor. Aripa dreapta, ed. Humanitas, 2007