Ordinea liberală postbelică e în pericol

1

Ambasada Japoniei la Bucureşti, împreună cu Institutul Diplomatic Român (IDR) au găzduit joi, 19 martie, o conferinţă susţinută de profesorul SEIICHIRO TAKAGI pe tema ascensiunii Chinei și impactul asupra securității din Extremul Orient. Revista 22 vă prezintă un interviu în exclusivitate cu profesorul Takagi, cercetător la Japan Institute of International Affairs din Tokio.

„ Din cauza distrugerilor severe îndurate de națiunea japoneză în timpul celui de-al doilea război mondial, sentimentul pacifist din Japonia este foarte puternic.“

 

 

Cum se văd în Japonia evoluțiile din Mările Chinei de Sud și Est, unde China pare să deruleze o amplă operațiune de schimbare a statu-quo-lui regional?

China se află într-o perioadă de testare a ordinii regionale, fiind foarte atentă în ceea ce privește implicarea forțelor armate. În consecință, a optat pentru forțe civile – ambarcațiuni de pescuit sau nave guvernamentale, care, cel puțin formal, nu fac parte din armată. Ele sunt folosite în așa-numitele tactici de tip salami-slicing, mici împunsături pentru a vedea ce se întâmplă, fiind gata să meargă mai departe dacă nu există reacție. Din perspectiva niponă, cea mai gravă problemă ridicată de strategia chineză ține de faptul că Beijingul folosește mai degrabă forța, nu neapărat forța militară, însă forța fizică pentru a-și avansa revendicările teritoriale, evitând utilizarea dreptului internațional sau a mecanismelor de mediere. Vorbim pe fond de o provocare serioasă pentru ordinea internațională existentă.

Agresiunea gri
Revizionismul neconvențional – prin utilizarea unor mijloace civile – practicat în Mările Chinei de Sud și Est, este exact tipul de situație care preocupă Japonia, generând conceptul de „zonă gri“, o stare aflată între atacul armat direct și starea de pace. Drept răspuns, Japonia a sporit capacitatea pazei de coastă și a plasat subiectul pe agenda discuțiilor defensive curente dintre Japonia și SUA.

Care este rolul AIIB, inițiativa chineză de a crea o Bancă Asiatică pentru Investiții în Infrastructură? Deja Vestul este divizat în această chestiune.

China urmărește o strategie pe termen lung de a crea alternative la instituțiile internaționale existente, deși Beijingul nu pare dispus să substituie instituțiile financiare existente cu propriile formule. China încearcă să-și croiască propria sa sferă de interes în domeniu, oferind națiunilor asiatice diverse alternative. Dacă totul s-ar limita doar la furnizarea de fonduri suplimentare, nu ar fi nicio problemă și totul ar trebui să fie binevenit. Dar modul în care China tratează finanțarea acestor proiecte de infrastructură poate fi pus la îndoială din perspectiva transparenței, a regulilor de guvernare, a impactului asupra mediului și asupra oamenilor. Banca Asiatică de Dezvoltare are un standard foarte ridicat în relație cu aceste probleme, iar AIIB nu pare să manifeste astfel de înclinații. Acestea sunt câteva dintre preocupările pe care SUA și Japonia le au, încercând în același timp să convingă Australia și Coreea de Sud să se gândească de două ori înainte de a face parte din acest proiect.

 

O altă mare putere este India. Cum vedeți relația dintre China și India? Și care este locul Japoniei?

Actualul premier indian este foarte interesat de consolidarea legăturilor cu SUA și Japonia. De asemenea, el încearcă să combine aceste două relații printr-un fel de mecanism de cooperare trilaterală. Pe componenta de securitate, India caută în mod clar această cooperare trilaterală, dar acest lucru nu exclude relații economice mai bune cu China. Premierul indian este chiar foarte interesat în facilitarea de investiții chineze în India.

Consecințele crizei din Ucraina
Cea mai importantă consecință a instabilităților din Estul Ucrainei și a anexării Crimeei este că a adus Rusia mai aproape de China. Cu toate acestea, impactul său imediat asupra comportamentului Chinei în imediata sa vecinatate, în special asupra Mării Chinei de Est și de Sud, este destul de limitat. China se comporta asertiv cu mult înainte de anexarea teritorială a Crimeei de către Rusia..

Cum evaluați acuratețea analogiei avansate de premierul Abe, la Davos, la începutul anului 2014, atunci când a comparat relația dintre China și Japonia ca fiind foarte aproape de rivalitatea de dinainte de primul război mondial dintre Germania și Anglia?

Din punctul meu de vedere, declarația premierului Abe a fost oarecum greșit interpretată. Ceea ce a vrut el să spună a fost că un nivel ridicat de interdependență economică nu asigură în mod necesar pacea. Exact cum s-a întâmplat și înainte de primul război mondial. Cu alte cuvinte, chiar dacă Japonia și China au economii profund interdependente, nimeni nu ar trebui să privească acest lucru ca pe un dat inevitabil. Este un avertisment împotriva acestei suficiențe, mai degrabă decât a spune că Japonia și China sunt pe punctul de a începe un război.

 

Cum se vede din Japonia relația dintre China și Coreea de Nord? Are Beijingul cu adevărat influență asupra Phenianului?

China are un punct slab în relațiile cu Coreea de Nord. China nu își poate permite să existe instabilitate internă în Coreea de Nord. În nord-estul Chinei, chiar peste râul care desparte cele două țări, există deja o minoritate coreeană semnificativă. În cazul în care stabilitatea politică din Coreea de Nord ar fi serios amenințată, China trebuie să se aștepte la un val imens de refugiați, care se va contopi cu minoritatea coreeană, tendințe care pot degenera în dezordine și separatism. China are deja destule probleme cu separatismul în partea sa de vest. În acest sens, China nu își poate permite să destabilizeze Coreea de Nord. La rândul său, Phenianul conștientizează și exploatează acest context. Asta este sursa principală a problemelor în acea parte a lumii.

În același timp, Phenianul vede ce s-a întâmplat cu alte regimuri dictatoriale din lume – precum Libia – și văd în scutul nuclear garanția ultimă a supraviețuirii lor politice. Cu Phenianul, Japonia are trei probleme principale: răpirea cetățenilor japonezi, programul rachetelor balistice și armele nucleare. În ultimul, vedem tot mai mult tendința montării de încărcături nucleare pe rachete a căror arie operațională se extinde progresiv. În curând, acestea vor fi în măsură să amenințe chiar teritoriul Statelor Unite. Astfel, scopul este de a-i face pe americani să se gândeasca cel puțin de două ori înainte să atace Coreea de Nord. Coreea de Nord face progrese în construirea unei astfel de capacități.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1309/Takagi_2.JPG

Profesorul Seiichiro Takagi în timpul conferinţei organizate de Ambasada Japoniei şi IDR

 

În decembrie 2013 Japonia a adoptat prima sa Strategie Națională de Securitate din istorie. Care este viziunea de bază condensată de noua strategie și ce anume s-a schimbat în mediul de securitate regional, generând necesitatea adoptării unui astfel de document?

Mediul strategic internațional și regional este din ce în ce mai îngrijorător. În acest context, Japonia a simțit nevoia de a-și consolida capacitățile pentru a răspunde situației. Mai mult, Japonia își percepe securitatea ca fiind strâns legată de marile provocări globale. Nu ne putem permite să ne concentrăm doar asupra regiunii. Aceste două evoluții se află la baza inițiativei japoneze de a-și consolida aranjamentele instituționale pentru securitate. Ideea centrală ține de decizia niponă de a contribui la pacea internațională în mod proactiv. Nu sunt sigur că proactivismul acesta este o idee bine înțeleasă în afara Japoniei. Din cauza distrugerilor severe îndurate de națiunea japoneză în timpul celui de-al doilea război mondial, sentimentul pacifist din Japonia este foarte puternic.

Supraextinderea SUA
Răspunsul SUA la problema siriană a dezamăgit pe mulți. Însă multitudinea de probleme și limitele resurselor americane ar trebui să ne oprească să mai așteptăm ca America să se ocupe de una singură de toate probleme dificile. Avem nevoie de eforturi comune ale comunității internaționale sau cel puțin ale Occidentului. Implicarea Washingtonului poate fi eficientă numai într-un astfel de context..

În această cauză este Japonia reticentă să joace un rol mai activ pe plan extern?

Pe de o parte, cu cât Japonia este mai puțin implicată în afacerile internaționale, cu atât Japonia este mai pașnică și mai bine percepută de către vecini. A fost nevoie de o lungă perioadă de timp înainte ca Japonia să fie pregătită să-și asume vreo responsabilitate internațională. Pe de altă parte, cu cât capacitatea de apărare niponă este mai puțin implicată, cu atât mai bine. În anii ‘80, Japonia și-a folosit potențialul economic pentru a contribui la nivel internațional. Japonia a devenit astfel cel mai important furnizor de asistență oficială pentru dezvoltare la nivel global. În anii ‘90, când a izbucnit criza din Golf pe fondul invaziei irakiene a Kuweitului, generând Războiul din Golf din 1991, Japonia a dezbătut intens dacă trebuie sau nu să contribuie la operațiunea împotriva Irakului, prin participarea forțelor defensive japoneze sub umbrela ONU. Această încercare a guvernului a fost refuzată de către Parlament, Japonia ajungând să contribuie financiar la efortul ONU. Dar această contribuție a fost puțin apreciată de comunitatea internațională, inclusiv de cei din Kuweit. Reclamele din cele mai importante ziare din SUA prin care își exprimau recunoștința față de țările care au contribuit la eliberarea Kuweitului nici măcar nu menționau Japonia. Acesta a fost un șoc imens pentru Japonia. În 1991, Japonia a adoptat o lege care permite participarea forței de autoapărare în operațiunile de menținere a păcii desfășurate de ONU, dar chiar și atunci a existat o opoziție foarte puternică față de implicarea japoneză în operațiuni care presupuneau utilizarea armelor. Spre exemplu, trupele desfășurate în Cambodgia au făcut, de fapt, parte dintr-un corp de geniști care trebuiau să-și folosească armele exclusiv pentru autoapărare. Astfel, în cazul în care trupele dintr-o altă țară care operau în proximitatea trupelor japoneze ar fi fost atacate de localnici, forțele japoneze nu puteau să-și ofere ajutorul. În epocă, a existat o rezistență foarte puternică față de utilizarea forțelor armate ca atare.

Situația se schimbă acum treptat și acest lucru este reflectat în noua strategie de securitate. Totuși, forțele japoneze nu vor participa la operațiuni de luptă comune, alături de alte forțe armate. În iulie 2014, guvernul japonez a schimbat interpretarea Articolului 9 din Constituție, care era perceput ca interzicând exercitarea dreptului la autoapărare colectivă. Dar, conform noii interpretări, forțele nipone se pot implica în operațiuni de apărare colectivă în cazuri foarte limitate, când situația este suficient de gravă pentru a afecta serios însăși existența Japoniei. Unii observatori subliniază că acest lucru nu este autoapărare colectivă, ci intră la capitolul autoapărare individuală plus altele. Schimbarea este semnificativă din punct de vedere calitativ, dar cantitativ este insignifiantă.

 

Reflectă acest lucru o anumită schimbare în starea de spirit a societății, a publicului? Este o schimbare în modul în care Japonia își percepe apărarea și armata?

Schimbarea se întâmplă, dar foarte lent. Este graduală. Genul de tendință tradițională pe care l-am descris nu a dispărut în totalitate, este încă acolo, iar influența sa, deși este în declin, totuși efectul său moderator este încă foarte puternic. Din acest motiv, reinterpretarea de către guvern a Articolului 9 a rămas atât de apropiată de autoapărarea individuală.

 

Cum e percepută în Japonia ascensiunea Chinei?

Istoric, ascensiunea Chinei nu a fost considerată foarte amenințătoare pentru Japonia. De fapt, de-a lungul anilor ‘90, Japonia a fost puternic implicată în China, prin investiții masive și relații comerciale. Într-un fel, Japonia este unul dintre creatorii Chinei de astăzi. O mulțime de observatori susțin că naționalismul chinez a generat naționalismul japonez. Există ceva adevăr în asta, dar această influență nu este foarte puternică. Reacția japoneză predominantă față de o Chină în ascensiune și tot mai asertivă a fost una de ostilitate. Există un sondaj al atitudinilor populare realizat în fiecare an de guvern și care arată o schimbare foarte clară. De-a lungul anilor ‘80, majoritatea japonezilor se simțeau apropiați față de China. Acum ne aflăm la celălalt capăt al spectrului. Sentimentul de afinitate scade brusc în 1989, după evenimentele din Piața Tiananmen, și intră în declin accelerat începând cu anul 2004, când Cupa Asiei la fotbal a fost organizată în China. Echipa japoneză a ajuns în finală și a fost intens huiduită de mulțimi ostile de spectatori chinezi, atitudine larg acoperită de către posturile de televiziune japoneze. În fiecare an, de atunci, au existat incidente care au deteriorat imaginea Chinei.

 

Când a devenit ascensiunea Chinei amenințătoare, schimbând percepția Japoniei?

Spre sfârșitul anilor ‘70, când obiectivul național principal devine dezvoltarea economică, China a început să sublinieze importanța unui mediu internațional pașnic. După 1989, pe fondul sancțiunilor aplicate ca urmare a evenimentelor din Piața Tiananmen, Deng Xiaoping a venit cu ideea „de a ascunde capacitatea noastră, câștigând timp pentru a ne dezvolta în liniște și gradual puterea“. Logica a fost aceea că, pentru moment, China trebuie să mențină un profil redus în afacerile internaționale. Însă, pe la jumătatea primului deceniu al acestui secol, unii strategi din Beijing au început să susțină că etapa de „low profile“ se apropie de sfârșit, devenind marca unei epoci trecute, iar China trebuie să fie capabilă să urmărească și alte obiective, suplimentare dezvoltării economice. Pentru un timp, a părut că tabăra orientată spre acomodări pragmatice, susținătoarea liniei lui Deng Xiaoping, predomină. Dar, după șocul generat de prăbușirea băncii Lehman Brothers, în toamna lui 2008, și după revenirea din criza financiară globală, în jurul 2009, care a transformat China într-unul dintre cei mai importanți furnizori ai cererii globale, a existat sentimentul că balanța de putere se schimbă în favoarea Beijingului, iar cei care pledau pentru o politică externă asertivă au început să câștige din ce în mai multă influență. Percepția schimbării echilibrului dintre China și SUA a stimulat cu siguranță China să devină mai asertivă.

Dar, pentru a înțelege reacția japoneză față de ascensiunea Chinei, trebuie să folosim conceptul propus de Robert Cooper, un diplomat britanic care vorbește despre statele moderne (actori suverani care operează într-o ordine tradițională westphaliană) și cele postmoderne (state care sunt mai puțin preocupate de suveranitate și sunt dispuse să accepte norme internaționale comune). Trăsăturile politicii externe japoneze – lipsa ambițiilor teritoriale, evitarea folosirii forței, interesul puternic pentru multilateralism – fac din Japonia un stat postmodern. Problema este aceea că Japonia rămâne înconjurată de state cu instincte moderne, în special China. Iar Robert Cooper a avertizat că, dacă Beijingul va apuca pe un drum nefast, Japonia ar putea fi nevoită să revină la modernizarea defensivă. Asta se întâmplă astăzi în Japonia.

Pivotul asiatic
Pivotul asiatic a fost foarte bine primit de Japonia, mai ales în măsura în care presupune un răspuns ferm din partea Statelor Unite de contrabalansare a comportamentului asertiv al Beijingului. Declarația publică a președintelui Obama că Insulele Senkaku sunt acoperite de tratatul de securitate dintre Japonia și SUA va consolida cu certitudine încrederea niponă în garanțiile americane.

Sunt capacitățile antiacces și de interdicție regionale ale Chinei un pericol pentru bunurile comune regionale?

Cu siguranță, dacă Statele Unite și ceilalți aliați le vor lasa să se dezvolte. Dar nu cred că Statele Unite vor lăsa să se întâmple acest lucru, deși America este o putere globală implicată în multe alte regiuni ale lumii, astfel că nu pot să investească toată capacitatea lor în zona Asia – Pacific. Însă în prezent, Washingtonul își consolidează alianțele și parteneriatele cu Australia, Japonia, India, Indonezia, Singapore. China dezvoltă capacități antiacces și de interdicție regională, dar nu au atins acel stadiu în care pot să controleze zona din interiorul „primului lanț de insule“.

 

Care sunt principalele provocări ale următorului deceniu?

Ordinea internațională liberală creată după cel de-al doilea război mondial este contestată de China în Asia și de Rusia în Europa. Restabilirea și consolidarea ordinii internaționale de esență liberală, conservarea accesului liber la toate bunurile comune devin cea mai serioasă provocare.

 

Interviu realizat de ALEXANDRU LĂZESCU și OCTAVIAN MANEA

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!