Pactul cu Diavolul

0
10

Aș vrea să mai prind vremea când pactele politice între partidele din România nu se fac pe alocări de bani, ci pe reforme, restructurări, reducerea cheltuielilor.

 

Un virus periculos bântuie lumea politică a acestui început de an: pactul. De fapt, nu știu cât de periculos e. Înțelegerile pe mai mulți ani între forțele politice asupra unor obiective naționale nu reprezintă în sine ceva rău. E lăudabil când politicienii cad de acord, căci în cele mai multe zile din an se ceartă. Să recunoaștem că sunt multe ținte care n-au legătură nici cu dreapta, nici cu stânga și, deci, n-ar trebui să fie subiectul unor dispute ideologice.

Inițiativa președintelui Iohannis de a semna, împreună cu partidele parlamentare, un acord ce prevede minimum 2% din PIB pentru bugetul Apărării a fost urmată de un val de propuneri mai mici de „tratate de pace politică“: pe autostrăzi, pe cultură, pe educație și, cred eu, încă nu s-au dezlănțuit toți miniștrii.

 

Mai întâi, să spunem că Iohannis a bătut la uși deschise. Nimic spectaculos sau controversat. 2% din PIB pentru Apărare era un angajament pe care statul român și l-a luat, odată cu aderarea la NATO în 2002. Că nu l-a și respectat vreme de atâția ani, din cauza unor constrângeri bugetare sau a unei simple comodități a politicianului european („lasă că ne apără fratele mai mare american“), asta n-a făcut vreodată obiectul vreunei dezbateri publice. Între timp, situația la granița de est a României (și Uniunii Europene) s-a complicat, iar fratele mai mare a bătut puțin din picior, exasperat să scoată bani din buzunar pentru toate focarele pe care e chemat să le stingă, în calitate de pompier de serviciu.

 

O țară ca România, cu alegeri de toate tipurile, din doi în doi ani, cu politicieni care greu se abțin de la populisme ieftine, chiar are nevoie de unele acorduri între putere și opoziție, oricare ar fi ele, măcar pe câteva obiective majore. Sunt, totuși, și câteva neajunsuri. Primul și cel mai important: la noi semnăturile politicienilor pe diverse înțelegeri n-au mare valoare. Îmi vin în minte doar două momente semnificative: Pactul pe Educație, semnat în 2009, de toate partidele politice în prezența președintelui României, care prevedea, printre altele, 6% din PIB pentru Educație. N-a văzut nimeni de atunci o asemenea alocare, deși au trecut vreo cinci ani bugetari. Pactul între UDMR și USL din toamna lui 2012, prin care aliații socialist-liberali se angajau să-i aducă pe minoritarii maghiari la guvernare după câștigarea alegerilor. Nu s-a întâmplat, evident, a fost doar o vorbă aruncată în vânt, deși participanții și-au pus iscălitura pe un petic de hârtie.

 

O a doua problemă, când vine vorba de pact între partide, ține de intențiile ascunse ale participanților. Victor Ponta propune, de exemplu, un pact pentru autostrăzi. Zice chiar că n-are niciun rost să ne apucăm să le facem, dacă nu cădem de acord toți că trebuie făcute. Înduioșătoare grija guvernului PSD pentru viitorul autostrăzilor din România, doar că un document recent publicat arată că tronsonul Comarnic-Brașov (53 km) ne-ar costa aproape 150 de milioane de euro/km (!), plătibili în următorul sfert de veac, printr-un parteneriat public-privat. Așadar, dacă partidele fac un pact pentru o pompă de bani din buzunarul cetățenilor, așa cum a fost Bechtel, mai bine lipsă. Dacă PSD vrea să vină să invoce „Pactul pe autostrăzi“, peste zece ani, când DNA va găsi niște bani în niște conturi off-shore, așa cum s-a întâmplat în contractul transpartinic „Microsoft“, atunci mai bine îi zic pe șleau, încă de acum, „Pactul pentru furăciuni“.

 

Deși, să recunoaștem, un „Pact pentru autostrăzi“ nu sună rău, având în vedere proastele obiceiuri ale politicienilor rom

 

Cum se vede, toate arată bine pe hârtie și în poza de grup de la televizor, partidele își dau mâna pentru binele cetățeanului, dar nu știi niciodată dacă ce s-a semnat se și respectă sau dacă ce s-a convenit nu e, de fapt, un tun de proporții. Decât o mare „pace la furat“, prefer un război cinstit între putere și opoziție. Decât semnături fără valoare pe o hârtie, prefer negocieri raționale la începutul fiecărui an bugetar.

 

Aș vrea să mai prind vremea când pactele politice între partidele din România nu se fac pe alocări de bani, ci pe reforme, restructurări, reducerea cheltuielilor. Pe când un pact între partide pentru respectarea referendumului din 2009: adică, 300 de parlamentari și unicameral? Pe când un pact între partide pentru reforma administrativ-teritorială, depolitizarea aparatului biroratic, stabilitate fiscală și câte altele asemenea?

 

De ce mi-e frică mai mult sunt pactele ascunse, nevorbite, angajate dintr-o clipire de ochi sau o ridicare de mână, cu atât mai mult, cu cât multe dintre ele sunt camuflate într-un larg consens, dar pe dos. Vă amintiți ce spuneau partidele în 2010? Vom respecta voința de la referendum a românilor. Ce nu știți e că toate partidele, fără prea multe vorbe, s-au înțeles să n-o respecte. Vă amintiți ziua de 17 noiembrie 2014, când toate partidele au promis votul prin corespondență? Ce nu știți e că, în timp ce vorbeau cu atâta patos despre diaspora și dreptul de vot, și PSD și PNL și-au făcut semne pe la spate: Sanchi!

 

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!