Perspectiva umana in era ecoclimatica

0
14

Pentru a desemna ultimii 10.000 de ani care au urmat celei mai recente glaciatiuni, Congresul International de Geologie din 1885 a propus si a adoptat termenul de “holocen”, desemnand o era “cu totul noua”. Aceasta perioada corespunde trecerii de la o societate a “vanatorilor culegatori” la avantul agriculturii. Cu 12 ani mai inainte, mai precis in 1873 geologul italian Antonio Stoppani vedea deja in activitatile umane o “noua forta telurica” si vorbea de epoca “antropozoica”. In anul 2000, olandezul Paul Crutzen (Premiul Nobel pentru chimie in 1995) aprecia ca pentru caracterizarea ultimelor doua secole cel mai potrivit ar fi termenul de “antropocen”, epoca in care omul a devenit o veritabila “forta geofizica”, dobandind capacitatea de a transforma fundamental natura. El dateaza intrarea in noua era de existenta a planetei in jurul anului 1800, momentul la care revolutia industriala se afirma, prin impunerea modelului economic bazat pe consumul combustibililor fosili. Astazi ne-am afla in faza a doua (1945-2015) a antropocenului, pe care Crutzen si echipa sa de cercetare o denumesc “marea accelerare”, in care sechestrul omului asupra naturii s-a accelerat considerabil, atingand stadiul critic la care 60% dintre serviciile furnizate de ecosistemele terestre sunt deja degradate. Cea de-a treia faza a antropocenului (post 2015) devine astfel decisiva pentru soarta speciei umane in stransa interdependenta cu actuala formula de structurare a vietii pe planeta.

Doua perspective se deschid pentru perceperea si depasirea actualei crize ecoclimatice majore si, prin aceasta, pentru viitorul omenirii ca specie intre specii si parte integranta a biodiversitatii planetei. Una, realisto-sceptica, pleaca de la teza ca fiecare specie, inclusiv omul, are propriul sau ciclu de viata, in care parcurge mai multe etape intre momentul aparitiei si cel, ineluctabil, al disparitiei.

Inceputa in urma cu 4-5 milioane de ani, desprinderea de natura a durat deosebit de mult in cadrul unui proces complex, de selectie si provocari; cei care nu au fost capabili sa depaseasca schimbarea au disparut sau migrat, altii au ramas si s-au adaptat.

Omul a rezistat si a reusit intotdeauna sa supravietuiasca prin insistenta si constienta sa intelectuala; creierul l-a facut o fiinta constienta: la inceput l-a determinat sa reflecteze asupra situatiei, a urmat dominarea si controlul instinctelor si s-a ajuns la strategii de adapost si adaptare.

Doi factori s-au conjugat in afirmarea specificitatii umane: inteligenta creierului ca forta de adaptare si schimbarea climatica de acum 10.000 de ani.

Dupa o perioada de maturizare si inflorire a civilizatiei, se pare ca s‑a atins apogeul si, in mod natural, urmeaza implacabilul declin. Iesirea din istoria naturala va avea loc la termen sau in mod brusc, autoprovocat? Este marea dilema a generatiilor care vor veni.

Intr-o perspectiva optimista, omenirea va fi capabila sa-si pondereze impactul sau asupra mediului, omul va ramane supus legilor biologice si va continua sa faca parte din natura din care s-a desprins. Supravietuind unor incercari biologice, se va indrepta spre o forma mai cerebrala, mai inteligenta, spre o hiperumanitate.

Intr-o zi omul va stapani clima si tectonica placilor, iar omenirea va pleca in cucerirea cosmosului, raspandindu-se si pe alte planete.

Impresionati mai putin de concluziile oamenilor de stiinta (despre urgenta de a trece la actiune) si convinsi mai ales de efectele de ordin economic, decidentii politici au optat pentru solutia reducerii emisiilor de GES in formula Protocolului de la Kyoto. Ea se inscrie logicii mondializarii neoliberale, in primul rand economica, bazata pe liberalizarea absoluta a pietelor, a circulatiei bunurilor, capitalurilor si serviciilor, in conditiile concurentei actorilor economici si financiari nationali si multinationali. Circumscrisa mecanismelor economiei de piata, “schema” diminuarii si controlului emisiilor de GES opereaza cu date devenite clasice. Intr-adevar, incalzirea globala pune in discutie o problema mai veche: cum sa utilizam cu moderatie o resursa comuna si aparent gratuita. Atmosfera planetei este o resursa rara si riscam penuria. Cum remarca J. Stiglitz (Premiul Nobel pentru economie in 2001) in economie aceasta se numeste “tragedia bunurilor comune”, ilustrata prin ceea ce s‑a produs in Anglia la momentul revolutiei agricole.

 Pasunile fiind deschise tuturor, toti si-au adus la pascut oile; intr-o zi s-a ajuns la prea multe oi si la nu atat de multa iarba, punandu-se in pericol insasi supravietuirea turmelor. Privatizarea pasunilor a reglat problema, fiecare gestionand parcela sa si astfel gasindu-se echilibrul necesar.

Dar cum sa “privatizam” atmosfera terestra? Dupa economistul american, taxarea emisiilor de carbon este un instrument fundamental in acest sens. Sistemul creditelor transferabile si al cotelor de emisii prevazut de Protocolul de la Kyoto se inscrie precis logicii economiei de piata. Totusi, politicile si piata nu lasa inca impresia de a fi preluat pe masura problema si de a-i promova cum se cuvine obiectivele.

Explicatia este relativ simpla; unele industrii majore trag inca beneficii din utilizarea energiilor fosile: cea petrochimica, miniera, a automobilelor, cu legaturi si influente puternice in lumea politica si nu numai. Asa de exemplu, compania petroliera Exxon cheltuieste anual milioane de dolari pentru a convinge opinia publica precum ca incalzirea climei nu ar exista, la fel ca altadata, cand uzinele de tigarete voiau sa convinga publicul cum ca fumatul nu cauzeaza cancer pulmonar! Alte rezistente vin de la o anumita parte a mediilor de afaceri, care considera ca taxarea carbonului va face sa scada avantajul concurential al tarilor care o aplica.

Epoca ecoclimatica este strans legata, pana la identificare, cu cea a petrolului; suntem acum in perioada declinului combustibililor fosili, dar consecintele utilizarii lor raman de nesters.

In anii 1980 umanitatea a inceput sa consume mai mult petrol decat descoperea si extragea; de atunci, in ciuda tehnologiilor tot mai sofisticate ecartul dintre cerere si oferta nu a incetat sa se mareasca. Varful productiei de petrol conventional a fost depasit in 2005 si cel al tuturor categoriilor de petrol va interveni in jurul anului 2010. La nivelul deceniilor, rezervele de carbune, petrol si gaz metan sunt epuizabile.

Tranzitia va fi tumultuoasa si cu consecinte imprevizibile.