Politicul – sursă de riscuri pentru țară

0
10

Un context politic intern agitat, marcat de două campanii electorale, europarlamentare și prezidențiale, și mai ales o criză regională fără precedent, despre care vom discuta cu altă ocazie, ne îndeamnă să inventariem, fie și sumar, riscurile la care este supusă România. În acest interviu, vă propun să discutăm despre sursele de risc din mediul politic, la adresa României. Mediocritatea clasei politice este o sursă de risc?

Temele pe care am agreat să le discutăm fac parte dintr-un proiect, România 2014 – surse de risc, asupra căruia revin adesea. Ne vom concentra acum pe mediul politic și instituțional care, dincolo de funcțiile sale formale și efective, se manifestă adesea și ca un generator de dificultăți, erori, stări negative în raport cu interesul public, cu așteptările populației, în contrast cu misiunea asumată și angajamentele electorale.

Mediocritatea apare în contradicție cu pretenția, ambiția primară a clasei politice de a se prezenta ca elită. De a-și masca limitele, carențele, deficitul de performanță.

În primul rând, o mediocritate în asumarea identitară. Mediul politic românesc are câteva etichete – social-democrație, liberalism, conservator, umanist. În realitate, social-democrația românească este de fapt o etichetă pentru o categorie largă de noi îmbogățiți, dependenți de structurile administrative și care sunt pricepuți în a face bani, dar prea puțin pricepuți în a face administrație. În măsura în care fac administrație, știu să o facă șmecherește. Nu își asumă de fapt o identitate la nivel de valoare, de credință, de militantism, ci doar pe firma organizației. Liberalii – în România găsești liberali peste tot, chiar și în PNL mai sunt câțiva. Iar acum, la modă e să fii „popular“… Ce banc modest!

O altă componentă care descrie mediocritatea se referă la asumarea reprezentării. În mod firesc, fie că sunt în Executiv, fie că sunt în structurile parlamentare, se presupune că această clasă politică reprezintă pe cineva. În realitate, este un surogat al populismului, sunt speculate nevoi primare ale unor grupuri de populație și aceasta se face de fapt pentru a susține proiecte legate de putere, pentru a se impune, nu pentru a servi.

O a treia componentă este tocmai în asumarea unei conduite competitive. Când e vorba de competiție internă, de exemplu, în procesele electorale, sau de competiție în a gestiona și propune proiecte strategice, lucrurile sunt modeste.

O evitare permanentă a obstacolelor, a încercărilor și o generare de eșecuri permanente la nivel administrativ și la nivelul atingerii unor ținte și angajamente internaționale. Deci, prin rezultate, ne dăm seama că aceste câteva sute, câteva mii de personaje cu insignă politică sunt departe de performanță, de integritate, departe de asumarea unei misiuni la nivel național sau local.

 

Se pune întrebarea cum reușesc oameni de o calitate atât de îndoielnică să promoveze în funcții de miniștri, secretari de stat? Cine îi recrutează și îi promovează?

Foarte puțini se impun printr-o carieră de succes. Nu întâmplător avem în permanență surpriza unor numiri paradoxale. Fie apar oameni necunoscuți, „omul lui cutare“, fie se fac tranzacții între diversele centre de putere, legitime sau nelegitime, în sistemul politic și aceste numiri sunt pur și simplu rezultatul unor compromisuri și târguri, departe de interesul public. Între grupuri, aripi, aripioare, sunt negocieri pentru susținerea în parlament, se dau posturi în județe, există o întreagă bucătărie a numirii prefecților, a directorilor. Acest tip de numire este tocmai expresia mediocrității. Pentru că, altfel, sunt cazuri în care legislația presupune proceduri de concurs, presupune mai nou rigori, standarde europene, care sunt însă ocolite cu multă abilitate.

 

Traseismul politic
Traseismul politic este un virus care a devorat, a distrus, a transformat parlamentul într-o metastază publică. În doar câțiva ani, parlamenul devine cu totul altceva decât ceea ce s-a inaugurat după ultimele alegeri. De aceea, nu întâmplător, rezistența la unele măsuri legislative care să inhibe traseismul au fost respinse cu majorități absolute. Până nu va fi depășit, eliminat efectiv din viața publică, nu vom avea propriu-zis parlamente competitive, responsabile, productive.

În campanii nu se mai discută proiecte politice, nu se mai compară CV-uri, totul pare că se negociază cu primarul, cu baronul local, cu șefi de rețele interlope și cine are resurse financiare reușește să ajungă în parlament.

În România ultimilor ani, alegerile sunt un moment glorios al împărțirii de scaune în parlament și de funcții la nivel județean. Nu întâmplător, toată lumea recunoaște că de fapt stăpânii alegerilor sunt baronii locali de la toate partidele care se implică în competiție. Cei care nu au baroni locali nici nu au performanță electorală. Deci, în realitate, competiția electorală a fost deturnată de la ținte, principii și mecanisme ale democrației la un set de aranjamente politice locale și regionale care asigură un singur lucru: în ce măsură sunt selectați oamenii potriviți pentru a ocupa locuri potrivite și a aplica cerințe potrivite unor grupuri de interese. Aici, de fapt, politicul, în sens democratic, este substituit unui sistem clientelar bazat pe aranjamente și care asigură în anii următori o funcționare a unor proiecte locale complet îndepărtate de interesul public. De aceea, oferta electorală care se face alegătorilor este vagă, generală și marcată de demagogie. Nu întâmplător, avem deja o tradiție a pungii, a plaselor cu mici cadouri, deci este o pervertire și a campaniilor electorale, și a mecanismului electoral. Din această cauză, obținem în final ceea ce investim.

 

Nu a contribuit la această degradare și schimbarea Legii electorale, apariția colegiilor uninominale? Președintele partidului a pierdut autoritatea în fața baronilor, nu mai face o listă națională pe care să promoveze oameni pregătiți să lucreze în comisiile parlamentare, scăzând dramatic calitatea actului legislativ.

Votul uninominal este una dintre iluziile ultimilor ani. S-a presupus că, prin abordarea nominală a candidaturii și ulterior a prestației politice, va crește, pe de o parte, calitatea celor selectați, deci nu vor veni la grămadă pe o listă de partid, va crește de asemenea personalizarea campaniei și va crește responsabilizarea individuală a celor aleși. În teorie și în principiu, acest lucru este corect. Numai că, în România, mixtura între abordarea nominală și controlul în continure exclusiv la nivel de partid a creat un amalgam toxic. Mai mult, una dintre rațiunile nedeclarate ale acestei abordări este legată de faptul că cei selectați și promovați au fost mai curând preocupați să facă rost de resurse materiale pentru campanie decât să se mobilizeze pentru a face o prestație performantă, distinctă.

Din această cauză, nu întâmplător, avem oameni care investesc, în sensul cel mai direct al cuvântului, bani pentru a fi aleși, pentru a-și asigura ulterior o anumită imunitate cu care să-și protejeze activitatea anterioară controversată sau, pur și simplu, pentru a utiliza poziția parlamentară în jocuri de influență și tranzacții paralegale. Deci, la ora actuală, ambiția de a ajunge în poziție de ales local, la nivel județean sau la nivel parlamentar este adesea, în bună măsură, o investiție pentru jocuri de influență în anii următori. Nu în ultimul rând, există o tranzacționare a imunității și iată că în ultimul timp asistăm la generarea unei solidarități suprapartinice în a proteja persoane controversate. Promisiunile electorale, adesea abstracte, sau ignorarea agendei locale în campanii, atât la nivel local, cât și la nivel european, nu fac decât să degradeze exercițiul alegerilor democratice. După părerea mea, aici politicul este o sursă de risc major, în primul rând pentru degradarea percepției democrației și a funcționării sale.

 

Ordonanţele de urgenţă
Practica ordonanțelor de urgență pune în paranteză parlamentul. Ea oferă Executivului o prestație abuzivă pe teme de interes public, fără a dispune de resursele pluralismului. Se pune în paranteză tocmai dezbaterea parlamentară bazată pe pluralism, pe diversitate, pe competiție. De asemenea, sub pretenția unei eficiențe executive, în realitate multe dintre aceste prevederi, cu efect legislativ însă, canalizează abuzuri sau acoperă abuzuri anterioare.

Zgomotul infernal de pe scena publică, acest comportament conflictual nu este o sursă de risc? E o agresivitate extremă, nimeni nu mai discută cu argumente.

Sunt foarte puțin impresionat de aceste confruntări. Care este explicația faptului că viața politică se restrânge la confruntări personale, dinamica organizațională se subordonează adesea unor ambiții la vârf, iar implicarea directă e dominată mai curând de dușmănii personale? Cred că principala explicație vine din nivelul modest de pregătire al persoanelor în cauză. Nu pot să vorbească despre finanțe, infrastructură, sănătate, educație, despre poluare, sărăcie, despre atragerea de investiții străine consistente – am dat aici câteva teme majore –, pentru că aceasta presupune un profesionalism care este greu de atins, presupune o informare permanentă, deci o muncă de 10 ore pe zi în funcții de răspundere. Dacă ar lucra, n-ar avea timp să se certe. Dimpotrivă. Cunoașterea agendei publice, a amenințărilor de ordin economic, politic, militar nu le-ar da timp să-și piardă vremea cu antipatii ieftine. Tocmai absența profesionalismului este mascată de confruntări aparent spectaculoase, „pe viață și pe moarte“, cu metafore jignitoare, adesea vulgare, care „țin“ tirajul și ratingul media. Există o polarizare a vieții politice în România cât se poate de sterilă. Ea are un singur motiv – acoperă incompetența și angajarea modestă a unor oameni de răspundere în agenda reală și compensează, printr-o aparență de spectaculozitate, o absență de la serviciu. Asta e tot!

 

Lipsa asta de aderență a clasei politice la agenda reală a societății explică și neimplicarea în viața publică, dezinteresul față de actul politic, participarea foarte scăzută la alegeri? Tot mai mulți oameni își văd viitorul în altă parte, te întrebi dacă țara noastră mai are un viitor.

Există într-adevăr o separare periculoasă între viața politică de rutină în derularea ei curentă și viața publică, viața oamenilor de rând. Acest lucru până la urmă se descarcă în creșterea progresivă a dezinteresului față de mecanismele electorale, față de momentul alegerilor. Să ne amintim că despărțirea de comunism, așa cum a avut loc, a coincis cu o prezență la vot spectaculoasă în primii ani electorali. De ce? Pentru că oamenii trăiau experiența a ceea ce putem numi alegeri libere. Nu mai mergeau să voteze cu frică și în plus puteau să aleagă în raport cu o ofertă diversificată.

Faptul că în ultimii 20 de ani asistăm la un regres, la absenteism, este adesea justificat de oamenii grăbiți că este o tendință generală. Sursele absenteismului în România trebuie să ne dea de gândit. Ele vin tocmai din tendința mediului politic, a claselor politice de a se izola de populație, în polemici și în confruntări între găști. De asemenea, cel mai grav este faptul că relația de reprezentare nu a evoluat în ultimii ani. Dimpotrivă, s-a subțiat, oamenii nu se mai simt reprezentați nici de oameni din mediul lor, nici de oameni care pretind că reprezintă România sau pe români. Din această cauză, motivația pentru a participa la alegeri este în scădere și devine un pericol pentru democrația românească, încă în devenire. Este unul dintre costurile caracterului artificial, formal și găunos, demagogic al vieții politice din România. Populația nici măcar n-aș spune că reacționează, pur și simplu ajunge la o atitudine corespunzătoare acestei sterilități a mediului politic intern. Deci iată cum mediul politic stimulează înghețarea surselor de bază ale democrației, și anume participarea la vot, interesul populației pentru programe, pentru implicarea directă în viața politică. Nu în ultimul rând, în momente critice, este o nevoie acută de suport public. Deci, nu numai alegerile ca eveniment politic sunt dependente de participarea directă a populației, sunt momente în care suportul public pentru o reformă, pentru un proiect regional, pentru mobilizare în agenda locală este practic imposibil de realizat. Fără participare electorală și fără suport public, democrația devine mai mult decât formală. Iată alt risc pe care politicul îl alimentează, îl provoacă sub ochii noștri. Cu lucrurile astea nu e de glumit.

 

Influenţa politicului
Realitatea nu se reduce la lumea politică, dar „suferă“ influența deseori decisivă a acesteia. Prin natura sa, economică și socială, prin reprezentări vii de ordin cultural, chiar religios, sub influența unor presiuni și convulsii recente la nivel regional, realitatea românească parcurge un traseu sinuos, marcat de surprize. Problema e că, de oriunde ar veni și în orice direcție s-ar orienta, mișcarea și sensul istoric nu poate evita scena politică…

Nici prestația parlamentarilor nu încurajează participarea la vot. Foarte multe subiecte importante, esențiale pentru România nu sunt dezbătute în parlament, care pare să fi renunțat la funcția lui socială. Legislativul reprezintă tot mai puțin, are tot mai puțină greutate în raport cu celelalte puteri în stat.

Declinul parlamentului în ultimii 10 ani în România este una dintre cele mai periculoase involuții ale mediului politic românesc. Sursele principale ale acestui declin vin din faptul că parlamentul nu poate fi apărat de parlamentari. Ei au redescoperit instituția supremă ca un loc pentru a obține poziții influente în viața publică, un loc unde se poate obține imunitate, care protejează fapte trecute, prezente și viitoare și, nu în ultimul rând, o poziție cheie pentru jocuri de interese în a influența Executivul, uneori unilateral, în afara structurilor oficiale. Dintr-o dată, parlamentul s-a transformat într-un cazinou al jocurilor de noroc în care prea mulți dintre cei care sunt beneficiarii unui scaun parlamentar se ocupă de cu totul și cu totul altceva. Avem un top al neparticipării cu inițiative legislative, avem foarte adesea comisii în care oameni fără cultură profesională ocupă poziții cheie…

De asemenea, parlamentul a devenit un teren organizat, plătit, susținut și protejat al traseismului politic. În parlament poți urmări cum se mută în patru ani diverse persoane, de la partidul care i-a adus acolo, la partidul împotriva căruia au concurat și după aceea încă la alte vreo două. Deci acest traseism politic este cel mai important, mai semnificativ și mai relevant fenomen politic care să descrie democrația din România în acești ani. Sursa de risc pe care o presupune traseismul este mai mult decât evidentă. Generează instabilitate, neîncredere, oportunități pentru încălcarea legii și anulează tot ce dă consistență structurilor democratice. Nu mai poți conta pe o majoritate care să susțină un guvern care și-a asumat eventual un program, pentru că foarte curând, după câteva luni, te trezești că se diminuează majoritatea parlamentară, apare o altă majoritate în care se amestecă oameni de diverse orientări și programe politice, complet străine. După părerea mea, traseismul politic este un virus care a devorat, a distrus, a transformat parlamentul într-o metastază publică. În doar câțiva ani, parlamentul devine cu totul altceva decât ceea ce s-a inaugurat după ultimele alegeri. De aceea, nu întâmplător, rezistența la unele măsuri legislative care să inhibe traseismul au fost respinse cu majorități absolute. Cred că este cel mai vicios aspect al mediului politic românesc la ora actuală și, până nu va fi depășit, eliminat efectiv din viața publică, nu vom avea propriu-zis parlamente competitive, responsabile, productive.

 

Pariul justiţiei
Justiția tinde să devină un pilon al vieții publice din România. Rămâne unul dintre pariurile acestor ani în ce măsură va fi un pilon instalat definitiv și solid în viața publică. Nu întâmplător, din această cauză există o competiție politică pentru influențarea justiției, din toate direcțiile și sub toate aspectele, și cred că în bună măsură stresul de a fi procuror, judecător la ora actuală ține mai puțin de activitatea profesională, cât de a proteja actul juridic de influențe nejustificate.

În același timp, guvernul a sabotat parlamentul, l-a redus la un rol decorativ. În ultimii ani, ani buni, guvernul n-a făcut decât să legifereze prin ordonanțe de urgență, în ciuda faptului că aveau majorități de 70%.

Practica ordonanțelor de urgență pune în paranteză parlamentul. Ea oferă Executivului o prestație abuzivă pe teme de interes public, fără a dispune de resursele pluralismului. Prin ordonanța de urgență se pune în paranteză tocmai dezbaterea parlamentară bazată pe pluralism, bazată pe diversitate, pe competiție. De asemenea, sub pretenția unei eficiențe executive, în realitate multe dintre aceste prevederi, cu efect legislativ însă, canalizează abuzuri sau acoperă abuzuri anterioare. Inclusiv faptul că de la acest păcat al ordonanțelor de urgență n-au putut să reziste niciuna dintre echipele din ultimii ani arată că este deja o procedură universalizată în mediul politic. În plus, dacă s-ar face o analiză atentă, s-ar vedea că urgentarea deciziei prin ordonanțe n-a fost nici pe departe un plus de eficiență, de reducere a costului public. Dimpotrivă, a creat zone ambigue, zone păguboase pentru mediul administrativ. Costul este că parlamentul este pur și simplu într-o cvasivacanță permanentă. Las la o parte lungimea vacanțelor parlamentare sau iluzia că în timp ce nu se află la București parlamentarii desfășoară muncă în teren. Toate acestea generează prin absență un vacuum instituțional care lasă loc liber abuzurilor, lasă loc liber dezordinii, indiferenței, neîncrederii cetățeanului în instituțiile democratice. Deci, uneori, și prin nonprezență se produc efecte care sunt reale și costisitoare. Acest exces al Executivului este una dintre sursele cele mai periculoase pentru declinul democratic sau blocarea unei evoluții benefice a democrației în România. Din păcate, nimeni nu-i poate veni de hac, iar separația și un anumit control și limitare a puterilor se pare că nu funcționează în România.

„Declinul parlamentului în ultimii 10 ani este una dintre cele mai periculoase involuții ale mediului politic românesc.“

 

Totuși, parlamentarii sunt foarte activi și se mobilizează atunci când votează împotrivia ridicării imunității unor colegi, pentru a fi cercetați de justiție. Poate singura poveste de succes a ultimilor ani este reformarea justiției și lupta împotriva corupției. Cât e de ireversibilă reforma în justiție? Observăm o presiune mediatică, politică, dinspre parlamentari, care vulnerabilizează sistemul juridic.

Aș pleca de la un fapt pozitiv. Evoluția actului juridic reprezintă, aproape paradoxal, una dintre tendințele instalate în ultimii ani, într-un context care e departe de a fi promițător și fără o susținere substanțială în plan intern. Dar semnificativ pozitiv este că, cel puțin în ultimii ani, justiția face adesea excepție. Prin respect față de lege, respect față de coerență instituțională, cu rezultate semnificative, a căror influență în viața publică deja este vizibilă. Problema este în ce măsură această evoluție este ireversibilă și își va continua progresul. Aici lucrurile sunt încă sub semnul întrebării. Nu cred că este cineva foarte sigur că în următorii ani evoluțiile recente vor continua și se vor amplifica, pentru că altfel se poate spune destul de ușor că evenimentele juridice sunt oarecum selective. Apar ca surprize chemarea în judecată a unor diverși potentați ai vremii. Sunt deja o colecție de procese reluate, amânate, diluate până la termene care le fac deja inutile, deci este „o competiție“ internă în realizarea actului juridic. Dincolo de faptul că au fost cazuri în care aplicarea fermă, clară și completă a legii nu a fost lăsată fără urmări pozitive, adică au creat lumină, claritate, au creat precedente pozitive în România.

Jocuri de influenţă
Ambiția de a ajunge în poziție de ales local, la nivel județean sau la nivel parlamentar, este adesea, o investiție pentru jocuri de influență în anii următori. Există o tranzacționare a imunității și asistăm la generarea unei solidarități suprapartinice în a proteja persoane controversate. Promisiunile electorale sau ignorarea agendei locale în campanii, atât la nivel local, cât și la nivel european, nu fac decât să degradeze exercițiul alegerilor democratice.

Cred că justiția tinde să devină un pilon al vieții publice din România. Rămâne unul dintre pariurile acestor ani în ce măsură va fi un pilon instalat definitiv și solid în viața publică. Nu întâmplător, din această cauză există o competiție politică pentru influențarea justiției, din toate direcțiile și sub toate aspectele, și cred că în bună măsură stresul de a fi procuror, judecător la ora actuală ține mai puțin de activitatea profesională propriu-zisă, chiar dacă adesea cazurile sunt dure, complexe, extrem de dificile, cât de a proteja actul juridic de influențe nejustificate. Aici este o sfidare majoră, în ce măsură oamenii din justiție își păstrează integritatea profesională, au continuitate în activitatea lor propriu-zisă!? Pentru că există și cazuri în care unii au cedat sau au fost marginalizați, într-o carieră de altfel nu lipsită de realizări. Părerea mea este că, la ora actuală, lupta pentru o justiție – era să spun performantă, ceea ce e aproape trist –, pentru o justiție funcțională este una dintre primele trei priorități strategice ale societății românești. Mai mult, pentru că acesta a devenit aproape un război nesfârșit, ne probează ideea că mediul politic este o sursă generatoare de riscuri. Este poate cel mai dur test pentru mediul politic și instituțional această ambivalență, ambiguitate în raportarea la justiție. Dimpotrivă, un mediu politic care s-ar raporta corect, consecvent la o justiție deplină ar suferi de mai puține păcate dintre cele pomenite sau nepomenite aici. Nu întâmplător, pentru România a devenit unul dintre criteriile majore de a aprecia mediul politic și instituțional. Nu întâmplător, și în exterior, cu partenerii internaționali, criteriul statului de drept, al funcționării justiției este între primele două sau trei cerințe. Nu întâmplător, avem o tinichea agățată de imaginea României în lume. Cred că ar putea să fie considerat unul dintre criteriile esențiale ale intrării României în lumea civilizată, lumea modernă, într-o societate stabilă și cu adevărat civilizată. Probabil că este una dintre principalele sfidări. Aș compara-o doar cu modernizarea economiei la nivel de competitivitate pe piața internațioală, deși este ceva complet diferit. Dar în realitate sunt foarte legate între ele.

 

Dezinteresul electoral
Există o separare periculoasă între viața politică de rutină în derularea ei curentă și viața publică, viața oamenilor de rând. Acest lucru până la urmă se descarcă în creșterea progresivă a dezinteresului față de mecanismele electorale, față de momentul alegerilor. Despărțirea de comunism, așa cum a avut loc, a coincis cu o prezență la vot spectaculoasă în primii ani electorali. Pentru că oamenii trăiau experiența a ceea ce putem numi alegeri libere.

Avem deci o perspectivă asupra politicului ca o colecție de surse de risc pentru țară. Luate separat, ele își marchează influența negativă la diverse niveluri. Este asta și o imagine asupra rolului totuși „important“, major, pe care îl joacă politicul într-o țară în tranziție. Decisiv?!

Evoluția oricărei societăți este de o complexitate care depășește politicul în sine. Evident. Realitatea nu se reduce la lumea politică, dar „suferă“ influența deseori decisivă a acesteia.

Prin natura sa, economică și socială, prin reprezentări vii de ordin cultural, chiar religios, sub influența unor presiuni și convulsii recente la nivel regional, realitatea românească parcurge un traseu sinuos, marcat de surprize. Problema e că, de oriunde ar veni și în orice direcție s-ar orienta, mișcarea și sensul istoric nu poate evita scena politică…

De aici, o dublă confuzie, generatoare de riscuri. Prea adesea, indivizi oarecare se „dau mari“ și se prezintă ca făcători de istorie. Nu de puține ori, evoluții complexe, eforturi îndelungate, energii sociale și răbdarea comună a vieții de zi cu zi, fiind comprimate într-un interval critic, este trăit, parcurs ca un „eveniment“ și se prăbușește în banal, tocmai fiind travestit în politic.

O ratare istorică datorată unor ageamii iresponsabili, sau doar incapabili, ocupanți vremelnici ai unor „scaune la vârf“. Vârful cui?

Paradoxul acestei puteri negative, negatoare de neam, nu a lipsit în ultimele decenii în viața publică a României. Politicul și politicienii, conducători sau doar complici de culise, au fost și rămân adesea vestiți ca „magicieni ai eșecului“. Colecția românească de eșecuri este remarcabilă și paguba este achitată cu vârf și îndesat de cei mulți și umili.

Fraieri ai istoriei am fost adesea și încă n-am aflat secretul. „Cheia de la poartă“ care să-i țină afară pe nechemații, înfipți și ambițioși, care irosesc resurse, oportunități și speranțe ale unei populații prea încrezătoare și îngăduitoare. Unde e?! Ajunge.

 

Interviu cu sociologul DOREL ȘANDOR, realizat de ARMAND GOȘU

 

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!