POVESTEA ZILEI – „Un pumn de orez”

0
5

Fragment din romanul „Lumea de orez” de Su Tong, volum apărut recent la editura Humanitas Fiction. Lansarea acestei cărți are loc miercuri  22 aprilie, de la ora 19, în librăria Humanitas de la Cișmigiu.

 

Pe înserat, trenul care gonea dinspre nord transportând cărbuni a tras zdruncinându-se tot în vechea gară de mărfuri. În somnul său închipuit, Cinci-Dragoni i-a simţit trepidaţia şi reculul. Un zăngănit uriaş. Au urmat zgomotele slobozite de cărbunii care se surpau sub el. S-a căţărat în picioare, iar luminile incandescente ale peronului i-au înţepat ochii de nu şi-i mai putea deschide. Prinprejurul liniilor, nenumăraţi oameni alergau încoace şi-ncolo. Aburii şi amurgul se topeau laolaltă, iar priveliştile din gară păreau cu totul indistincte, unele în nemişcare, altele-n plutire.

Acum trebuia să se dea jos. Şi-a apucat aşternutul făcut sul, a scuturat pulberea de cărbune şi praful de pe el, l-a aruncat cu grijă pe terasament, iar după aceea s-a îndoit de şale şi a sărit din tren. I s-a părut că trupul îi e mlădios şi lipsit de tărie, ca o legătură de paie. Aşa, pierdute, i-au picat picioarele pe meleag şi pământ străin. Nici măcar nu ştia în ce loc se găseşte. Vântul a început să bată dinspre pustietate, un vânt de seară amestecat cu miros de funingine și deja foarte rece. Dârdâind de frig, Cinci-Dragoni şi-a ridicat aşternutul şi s-a uitat pentru ultima oară la calea ferată de alături. În amurg, aceasta se întindea spre înainte fără capăt şi fără hotar, cu luminile de semnal schimbându-se neregulat în depărtare, ba în roşu, ba în albastru. A auzit acoperişul gării şi şinele punându-se să ropotească laolaltă – un alt tren gonise într-acolo, venind dinspre sud şi îndreptându-se către nord. Acum în picioare, Cinci-Dragoni s-a gândit ce s-a gândit la trenuri şi la şine; deşi marfarul cu cărbuni îl hurducase două zile şi două nopţi, lucrurile acestea tot îi rămâneau străine şi-l lăsau rece şi nepăsător.

http://www.revista22.ro/imagini/Humanitas/H71.jpg

A străbătut învălmăşeala de baloturi şi oameni de pe peron şi a pornit spre o mahala înţesată de case. Senzaţia de foame care îl încerca de multe zile ajunsese acum la apogeu şi simţea că stomacul stă să-i sângereze de cât era de gol. Nu mai mâncase nimic de trei zile. Continuând să meargă, şi-a întins o mână şi a scobit prin aşternutul făcut sul până când degetele i-au dat peste nişte obiecte tari în formă de bobiţe, pe care le-a scos afară unul câte unul şi şi le-a îndesat în gură, crănţănindu-le şi înghiţindu-le.

Era un pumn de orez. Orez brun din Satul cu nuci, satul lui Cinci-Dragoni. Mestecându-şi aşa ultimul pumn de orez crud, Cinci-Dragoni a intrat cu încetul în oraş, pe la capătul de nord.

Numai ce plouase, iar în crăpăturile din granitul drumului se strânseseră picături de apă ca nişte aşchii de argint. Deodată, felinarele răzleţe ale străzii s-au aprins cu toatele, iar lumina lor gălbuie a decupat contururi de case şi copaci. Capătul de nord al oraşului era un loc sărăcăcios şi mizer. În aer, împuţeala de fecale şi cea de carne stricată se întrepătrundeau într-un fel de nespus. În afară de zgomotul apăsător de maşinării care răzbătea dinspre fabrica de textile, totul era o tăcere de moarte pe străzile aproape pustii. Cinci-Dragoni s-a oprit la o răspântie şi a văzut un bărbat culcat pe-o parte sub un felinar. Părea să aibă vreo patruzeci şi ceva de ani şi adormise făcându-şi pernă dintr-un sac de iută. Cinci-Dragoni s-a îndreptat spre el, cu gândul că pesemne locul era bun ca să-ţi tragi sufletul. De-abia mai putea merge de oboseală. S-a aşezat şi el, sprijinindu-se de-un zid. Omul continua să doarmă, cu faţa iscându-i un soi de lumină albăstruie în bătaia felinarului.

Hei, trezeşte-te! i-a spus Cinci-Dragoni, o să te ia răceala dacă dormi aşa.

Omul care dormea acolo n-a făcut nici o mişcare, iar Cinci-Dragoni s-a gândit că o fi prea istovit – toţi care pleacă departe de casă parcă sunt câini, pe unde ajung, acolo dorm, şi mai au şi înfăţişare de câini, osteniţi, somnoroşi sau arătându-şi pe chip sălbăticia. Cinci-Dragoni şi-a întors faţa spre reclamele viu colorate de pe zid. Pe toate, că erau la săpun, ţigări, elixiruri sau întăritoare, era desenată câte o femeie cu buze sângerii, sclifosită şi cochetă. Înghesuite printre femei mai erau şi tot soiul de înştiinţări oficiale, precum şi adresele unor clinici private specializate în vindecarea bolilor venerice. L-a pufnit râsul. Ăsta e oraşul, un talmeş-balmeş plin de fel de fel de ciudăţenii, de-aia se adună oamenii ca muştele la el, îşi lasă ouăle şi-şi fac cuib. Unul nu laudă locul, dar până la urmă toți se strămută aici. Se întunecase deja cu totul. Cinci-Dragoni a desluşit prin perdeaua joasă a nopţii fumurile ajunse de poveste ale oraşului, care se ridicau fără întrerupere chiar şi peste noapte. Asta îi confirma imaginea pe care şi-o făcuse mai demult – odată, când se întorseseră unii în Satul cu nuci, îi ziseseră că oraşul e un horn cu totul uriaş.

 

După ce a plecat din colţul străzii, s-a uitat ce s-a uitat la bărbatul de sub felinar, care stătea acolo culcat pe o parte fără să-şi fi schimbat deloc poziţia; de părul lui vâlvoi se prinsese un strat alb de brumă. Cinci-Dragoni s-a apropiat şi l-a împuns în umăr. Nu mai dormi, trebuie să te pui pe drum. Trupul omului era ca un pietroi, îngheţat şi ţeapăn, şi nu s-a clintit deloc. Cinci-Dragoni i-a pus mâna sub nări şi n-a simţit nici o suflare. E mort! Cinci-Dragoni a scos un strigăt speriat şi şi-a luat picioarele la spinare – nu-i trecuse prin cap că omul murise. Mai apoi, a alergat întruna pe străzile acelea străine, cu faţa bătând în albastru a mortului urmărindu-l ca o viespe rotindu-se în zbor în spatele lui. Nu-i trecea deloc spaima din suflet, nici măcar nu îndrăznea să se întoarcă să arunce o privire. Nenumărate prăvălii, ateliere şi grămezi de moloz, toate negre ca smoala, au fulgerat pe lângă el până a ajuns la capătul unui drum pietruit, unde se găsea o întindere vastă de pământ şi râul cel maiestuos. A văzut o pădure de catarge şi felinarele de pe ele, precum şi o negură de corăbii trase la debarcader. Nişte oameni fumau aşezaţi pe baloturi şi vorbeau tare. Un damf acru de băutură scălda tot locul. S-a oprit din alergătură şi a rămas acolo gâfâind greoi, în timp ce măsura stăpânit debarcaderul în noapte precum şi pe cei ce nu plecaseră încă înapoi spre casă. Spaima din suflet tot nu-i trecuse – trebuia să-şi recapete suflul şi apoi să hotărască încotro să se îndrepte.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!