Profesorii noștri (I)

0
14

Fiecare sistem face victime, mai devreme sau mai târziu. Chiar și cel medical – pentru că lucrează oameni și aparate împreună. Sistemul de învățământ este singurul care n-are voie să funcționeze astfel; nu are dreptul să facă victime nici în rândul elevilor/ studenților, nici în rândul profesorilor.

 

Sunt profesor – sau pe drumul de a ajunge acolo într-o bună zi, după multe cărți scri­se. În familie, sunt a treia generație cu ace­lași traseu profesional. Bunica dinspre tată a fost profesor la un liceu din Timișoara și apoi din Arad. Preda istoria și geografia. Ta­ta a ajuns profesor la Ins­titutul Pedagogic de trei ani din Oradea, o instituție de formare profesională ca­re și-a început activitatea în anii ’60. A terminat al doi­lea în anul său la Uni­ver­sitatea „Babeș-Boyai“, la Cluj (Facultatea de Is­to­rie–Filosofie, 1967). A predat în în­vă­ță­mân­tul superior până în 1979, când, într-o ședință de birou, o colegă a fost aspru cri­ticată și propusă pentru desfacerea con­tractului de muncă. În realitate, pila cuiva trebuia să-i ia locul și asta era – trebuia eliminată! Tata a apărat-o; a fost singurul. Amândoi au zburat din învățământul su­perior în aceeași zi. A ajuns la Liceul In­dus­trial nr. 4 din Oradea unde, la în­ce­pu­tul anilor ’80, intrau tineri care, la 14-15 ani, nu știau încă să scrie și să citească. Era unul dintre liceele sinistre, ce semăna mai degrabă cu o școală corecționară. Ta­ta a continuat la Liceul Pedagogic unde, în ianuarie 1990, a ajuns director, la pre­siunea elevilor din clasele terminale care fă­cuseră primul lor protest, dorind să schim­be vechea conducere. Apoi a ajuns la Universitatea din Oradea unde, câțiva ani, a fost și prorector. Nu amintesc lucrul acesta din cauza funcției (a avut și altele des­pre care nu scriu pentru că nu sunt re­levante pentru subiect) – o amintesc pe aceasta pentru că rector era cel care în 1979 îl dăduse afară. Tata era profesor de is­torie. Îi plăceau poveștile unde nedrep­tățile erau răzbunate după ani și ani – ge­nul de istorii cu morală! Avusese răbdare o viață întreagă ca, fără să spună nimic, fără să reproșeze cuiva ceva, să poată sta în fața celuilalt și simpla lui prezență să spu­nă: „Vezi bine că ai greșit atunci; viața mi-a făcut dreptate“.

http://revista22.ro/nou/imagini/2015/1328/Desene_Perjo/22%20profi%20(ioana)%202015.jpg

Cât despre mine, am crescut într-un apartament de bloc, cu biblio­te­că. Rafturile cu cărți ocupau o cameră întreagă. Păpușile mele aveau toate caiete și creioane. Le făcusem pe măsură, cu ac și ață, cu co­perți din hârtie glasată. Îmi păstram caie­te­le de școală pe care le revizitam periodic cu creionul roșu, corectând ceea ce ochiul meu de școlar avansat putea să recunoască în paginile buchisite la începutul scrisului și la începutul matematicii.

Am avut profesori extraordinari. În școala primară eram 43 în clasă. Am fost ultima generație a unei învățătoare care se ocupa de noi toți, fără discriminare: și de Virgil (elevul-problemă care chiulea în clasa a do­ua ca să meargă să vadă dimineața fil­me la Cinema Transilvania), și de Alin (ca­re era surdo-mut) și de noi, restul. „To­varășa“ Donca ne obliga mereu să for­mu­lăm întrebări în scris în fața fiecărei adu­nări sau scăderi, ca să ne obișnuim să gân­dim. Am început să învățăm limba fran­ceză în clasa a doua, pentru că în clasa noas­tră era băiatul unui profesor de fran­ceză. Era neobișnuit pentru 1984, dar am avut această șansă! Profesorul Tileagă a lu­crat cu noi gratuit și poate și pe ascuns. Cine mai pomenise atunci să faci o limbă străină în clasă primară? La el am văzut primele cărți mari și colorate, pe hârtie fină și lucioasă, care miroseau într-un fel. Erau din altă țară. El ne învăța altfel: prin jocuri și concursuri. Ne făcea mereu să râdem – chiar și când ne certa. L-am avut pro­fesor până în clasa a VIII-a. Continuă și azi să lucreze cu elevi și să editeze cărți bilingve, scrise și / sau tra­duse de tineri care au găsit în limba franceză frecvența cea mai bună pentru a se ex­prima.

La gimnaziu am fost prima generație a doamnei profesor Miron. Proaspăt ieșită din universitate (studiase matematica la Ti­mișoara), Mihaela Miron era ceva ieșit din comun. Citea Paris Match, o revistă pe care o primea pe sub mână de la mama unui coleg de clasă (Călin Moga) care lu­cra la poștă. Până însă să intre în clasă, o răsfoiam noi, cu mare grijă. O atingeam ca și cum ar fi avut file din indigo – fra­gile. Ne uitam la poze (că nu aveam timp să citim). Ne plăceau cele cu piloții de For­mula 1 (era perioada Alain Prost) și cele cu casele oamenilor din străinătate – oa­meni care aveau portocale și alte fructe exo­tice în vase mari, pe care le foloseau ca decor. Stăteam deasupra acelor foto­gra­fii și ne întrebam dacă sunt adevărate – căci, dacă erau adevărate, cum de nu le mân­caseră deja! Era 1988 și aveam 11-12 ani.

Profa de mate, în acei ani de dinainte de 1990, era vitrina noastră – a fetelor. Venea îmbrăcată cum nu văzusem pe nimeni pâ­nă atunci: combinații de culori și de cro­ieli departe de lumea cenușie comunistă. Presupuneam că mereu copia ceva din Paris Match, iar o croitoreasă foarte bună transforma totul în realitate. Așteptam ore­le de matematică așa cum azi unii aș­teaptă serialul Game of Thrones. Era fe­reastra noastră spre altceva! Cât despre ma­tematică, ne-a făcut să o iubim. Ne-a învățat ca și cum am fi arheologi și o co­moară se ascunde în figurile geometrice plane sau spațiale, într-o ecuație ma­te­ma­tică. Și azi pot să spun în 30 de secunde care e ultima cifră a oricărui număr, cu ori­cât de multe cifre, ridicat la orice pu­te­re. Mereu ne învăța trucuri din astea, la limita între știință și magie. Tot ce pot spu­ne e că la admiterea de treaptă, în 1991, am terminat subiectele de ma­te­ma­tică în 20 de minute. Examenul vieții mele – intrarea la liceu – se dovedea a fi mai ușor decât temele de casă la doamna pro­fesor Mihaela Miron! Așa că am stat încă 20 de minute să verific de 10 ori totul, pen­tru că în jurul meu elevii trudeau din greu. Am luat 10 și am început ultimii pa­tru ani la Liceul „Emanuil Gojdu“ – sau Bastilia, cum era supranumită atunci.

 

Gimnaziul mi-a prilejuit în­tâl­ni­rea cu alți profesori excep­țio­nali: doamna Oros, la istorie. A murit de un cancer și n-am avut-o decât doi ani cu noi, dar țin minte cum la ore ne aducea fel de fel de obiecte, încercând să ne arate care erau uneltele omului primitiv și cum erau folosite. Bucățile acelea de piatră în forme stranii, pe care le și vedeam în mâinile oa­menilor din paleolitic, au făcut din lecțiile de istorie excursii în timp, așa cum nici măcar cel mai bun film 3D făcut la Holly­wood nu poate face. Sau doamna Adriana Metea, de engleză. Imediat după 1990, ne îmbogățeam vocabularul învățând cântece la modă, ale căror videoclipuri începuseră să fie difuzate și la TVR. Și acum știu Tom’s Diner (Suzanne Vega). Nu învățam numai cuvinte; învățam și ce fac oamenii în altă țară, cum își trăiesc viața de zi cu zi – iar pen­tru noi, în 1990, era încă un lu­cru ca­re ne lăsa cu gurile căscate. Engleza în­vă­ța­tă în trei ani de gimnaziu reprezintă 75% din engleza de care am avut vreodată ne­voie! La un moment dat, visam chiar să fiu eu însămi profesor de engleză, iar o har­­tă a Marii Britanii a atârnat deasupra pa­tului meu pe toată perioada anilor de liceu.

Gojdu sau Bastilia nu era o școală pentru slabi de înger. Eram 30 în clasă (15 fete și 15 băieți) și, an de an, 6-7 dintre noi erau la olimpiadele naționale de matematică, informatică sau fizică. Zilnic aveam ore de mate (uneori chiar și două, una după alta) și o oră de fizică. Joi era zi de info (6 ore pe zi și veneam în două schimburi, pentru că nu erau suficiente calculatoare pentru toată lumea). Era să ajung la faza na­țio­nală la olimpiada de engleză, în 1992. Lu­a­sem 9,70 și ceva la olimpiada pe județ. O colegă de la limbi străine, tot de la Gojdu, luase cu 6 sutimi mai mult și plecase ea. Mi s-a părut nedrept. Și asta pentru că ea avea 5 ore pe săptămână de engeză în orar, eu aveam una singură. Ea era la pro­filul limbi străine, eu era la mate-info. Nota mea era rezultatul unui profesor bun în gimnaziu care mă învățase cum să învăț singură. Poate și colega mea învăța sin­gură, dar avea de cinci ori mai mult timp asistată de un profesor decât aveam eu. N-a contat asta. S-a hotărât ca nota cea mai mare să reprezinte județul; iar eu nu aveam nota cea mai mare. Punct.

Munceam efectiv 13-14 ore pe zi. Mă trezeam la 7 fără 10, la 8 începeam orele, la 2 terminam, la 2.30 eram acasă și de la 3 începeam să-mi fac temele. Cinci zile pe săptămână. Uneori, terminam lecțiile la miezul nopții. Caietele mele erau caiete stu­dențești. La mate și fizică aveam nevoie de două în fiecare an de școală. Aveam manualele și culegeri (trei culegeri diferite la mate și două la fizică). Părinții au pro­testat de câteva ori în ședințele cu părinții că suntem copii și că nu se poate ca noi să lucrăm mai mult decât lucrează ei la ser­viciu. Am avut un diriginte extraordinar: doamna profesor Bejan Marcela, de limba română. Eram ultima ei generație, înainte de pensionare. Aveam două ore de limba ro­mână (cu ora de dirigenție – trei!) și ne-a trecut trecut prin tot: filosofie, cu­rente artistice, poezie, romane, teatru. În cla­sa a XII-a a trebuit să învățăm tot Lu­ceafărul. Nimeni nu a trecut clasa până nu l-a spus pe tot! N-am aruncat niciun ca­iet din cele șase dictando de 100 de pa­gini umplute alături de ea, în cei patru ani de liceu. Când fac prezentările pentru Ca­ra­giale, Blaga, Camil Petrescu, Bogdan Pe­triceicu-Hasdeu, primele 10 minute sunt lecțiile ei, ceea ce ea m-a învățat. Apoi urmează descoperirile și lecturile mele.

Anii mei formatori au fost 1983-1995, iar mai apoi 2002-2013. Mai am vreo patru ani universitari pe care însă îi ascund (1996-2000) pentru că sunt irelevanți pen­tru parcursul meu academic de acum, fi­ind într-un alt domeniu.

 

Acest lung intro a fost necesar pentru că urmează să scriu câ­teva considerații legate de viața academică românească, de edu­cație în general, de relația pro­fesor–elev/student. Sunt lector universitar al unei universități naționale care în ul­ti­mele luni a apărut în presă nu într-o lu­mi­nă favorabilă. Și asta ne-a făcut pe mulți să ne punem multe întrebări; de tot felul.

Fiecare sistem face victime, mai devreme sau mai târziu. Chiar și cel medical – pen­tru că lucrează oameni și aparate îm­preu­nă. Sistemul de învățământ este singurul care n-are voie să funcționeze astfel; nu are dreptul să facă victime nici în rândul elevilor/studenților, nici în rândul pro­fe­sorilor.

 

* Ioana Moldovan este lector universitar doctor în cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“ din București.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!