Războiul populismelor: virtuoasa Merkel vs. odiosul Orbán

0
32

O combinație de utopie, ambiție personală și incompetență politică profundă creează un nou dezastru pentru Europa cooperării.

 

Branduri media influente, de la BBC la CNN, au celebrat-o pe Angela Merkel drept „Mut­ter Courage“ (n.r., o trimitere la piesa lui Bertold Brecht) pentru semnalul trans­mis refugiaților sirieni: o ca­să îi așteaptă în Germania. Ea a anunțat pe 5 sep­tem­brie că nu există nicio li­mită pentru numărul de per­soane pe care Germania ar fi pregătită să le pri­meas­că. Totul s-a întâmplat du­pă ce trupul unui copil mort, Aylan Kurdi, eșuat pe o pla­jă din Turcia, a devenit sim­bolul media al disperării mul­țimii de imigranți.

Ulterior, s-a constatat că lucrurile erau mai nuanțate. Aylan și părinții săi nu fugeau din calea unui pericol iminent. Trăiau de trei ani în Turcia, țară NATO, considerată sigură. Fără îndoială, situația lor era pre­cară, dar dorința pentru un viitor eco­nomic viabil a fost cea care i-a împins în­tr-o călătorie pe­riculoasă. Tot motivațiile eco­nomice i-au mâ­nat și pe oamenii cam­pați în jurul gării Keleti din Budapesta să ajunga în Vest. Erau, în majoritatea lor, băr­bați tineri și în putere, în ciuda ima­gi­nii create de ma­jo­ritatea televiziunilor, ca­re se concentrau doar pe mamele cu copii mici.

Premierul Ungariei, Viktor Orbán, a fost criticat sever pentru aparenta sa lipsă de umanitate către aceştia. Autoritățile au vrut să îi plaseze în tabere, ceea ce pentru unii jurnaliști amintea de ororile celui de-al doi­lea război mondial. Însă intenția era aceea de a găsi o modalitate eficientă de a procesa o mulțime de oameni care apă­ru­seră peste noapte într-o țară a UE, făra ac­te de identitate. Este exact ceea ce nor­mele UE cer unui stat membru să facă în baza reglementărilor Dublin III.

Ceea ce a urmat a fost demn de Kafka și a ară­tat cât de repede se transformă UE în­tr-un club, unde fiecare nouă criză am­pli­fică nivelul de ostilitate dintre membrii săi. Ministrul austriac de Externe a criticat Ungaria atunci când a împiedicat îm­bar­ca­rea migranților în trenurile care se în­drep­tau spre Austria. A doua zi, ungurii au ce­dat. Migranţii puteau pleca, doar că acum austriecii erau cei care îi întorceau înapoi.

Era de așteptat ca promisiunea de senzație făcută de Merkel să-i electrizeze pe mi­granți: i-a încurajat să ignore re­gu­la­men­tele interne ale UE. În public, s-a opus în momentul în care ungurii au încercat să facă față situației, dar, în privat, Berlinul și Viena au îndemnat Budapesta să aplice normele de la Dublin și să înregistreze toți refugiații!

 

Europa a devenit martora unei competiții tot mai profunde în­tre populismele unor po­liticieni cu viziuni divergente asupra vii­torului continentului. Pe de o par­te, avem viziunea lui Orbán, a unei Europe a națiunilor în care UE există din ra­țiuni de cooperare economică, și nu pen­tru scheme grandioase de abolire a fron­ti­e­relor și de transformare a demografiei sta­telor membre. Orbán a spus lucruri in­co­mo­de pentru elita germană: mulți dintre mi­granți ar putea să răspundă nevoilor ac­tuale ale Germaniei, însă reprezintă o po­va­ră imensă pentru celelalte state euro­pene. În opoziția sa față de planul german al cotelor obligatorii, Orbán a avut spri­ji­nul vecinilor postcomuniști din UE, sta­tel­e de la Vișegrad. Dar une­le dintre ele au devenit agi­tate când acesta a exprimat în mod direct rezerve față de cultura musulmană a ce­lor mai mulți dintre imi­granți, făcând referință la ocuparea Ungariei de către musulmani în secolele XVI-XVII. În Londra, zia­rul The Guardian din 7 sep­tembrie l-a supranumit „Or­bán cel odios“ pentru îndrăzneala de a spune că musulmanii ar putea re­prezenta o amenințare pentru „civilizația europeană“ și pentru „referințele ridicole la războaiele cu otomanii vechi de se­co­le“. Atât „limbajul, cât și deciziile pe ca­re le asumă contravin spiritului Europei“.

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1330/foto_gallagher.jpg

Premierul ungar Viktor Orbán şi cancelarul german Angela Merkel

 

În afara cazului în care considerăm că lo­cui­torii Europei nu ar trebui să aibă ni­ciun rol în modelarea acestui „spirit eu­ro­pean“, atunci această pretenție este dis­cutabilă. Un sondaj din 5 septembrie arată că 64% dintre britanici consideră că Da­vid Cameron avea dreptate să se alăture po­ziției Ungariei. În Franța, 52% dintre cei chestionați au răspuns similar. Chiar și un membru cheie din coaliția de gu­ver­nare a cancelarului Merkel, prim-mi­nis­trul Bavariei, Horst Seehofer, s-a opus po­li­ticii ușilor deschise. „Nu există societate care poate să facă față unei asemenea situații“, a spus el.

Cele 748 de scrisori online primite de The Guardian pe marginea articolului men­țio­nat mai sus au fost copleșitor de critice, de­și puțini erau simpatizanți ai liderui ma­ghiar cu înclinații autoritare. Câteva au ve­nit chiar din Ungaria:

„Sunt unul dintre acei voluntari care i-a ajutat pe migranți în ultimele două săp­tămâni. Nu sunt un fan al lui Orbán. Dar lăsați-mă să vă spun un lucru: articole părtinitoare, nedrepte și chiar pline de ură precum acesta mă împing să devin unul… Acei migranți de pe străzile și dru­murile noastre nu sunt ținuți aici de că­tre guvernul maghiar. Se află aici din ca­u­za cancelarului german, care se joacă si­multan de-a Mama Tereza, Albert Schwei­tzer și Mahatma Gandhi în fața presei și a electoratului său, dar care devine o dirigintă cinică atunci când ia deciziile punctuale. Eu dau vina pe gu­vernul federal german pentru suferințele acestor oameni din jurul meu și este vi­na jurnaliștilor ca voi, care fac un basm despre d-na Merkel și un thriller despre imaginarul regim fascist din Ungaria“.

Mass-media internaționale care au în­coronat-o ca eroină se comportă într-un mod populist clasic, răspândind pers­pec­ti­ve părtinitoare și nonfactuale despre o si­tu­ație complexă. Ea însăși se adresează unui public global care deseori răspunde de o manieră emoțională, simplistă și ne­rea­listă la probleme publice nesolu­ţio­na­bile. E vorba de ONU, de organisme care de­pind de finanțarea ONU și a UE, dar și de forțele corporatiste îngrijorate de efec­tele deficitului demografic asupra forței de muncă.

Aceste forțe văd efectiv Europa ca o so­cie­tate globală și consideră preocupările so­cie­tăților naționale ca fiind demodate. Acest establishment global poate să ofere recompense simbolice pentru politicienii pregătiți să devină campionii unei agende glo­bale postnaționale, de la poziții pres­tigioase la ONU și în alte instituții inter­na­ționale și până la Premiul Nobel pentru Pa­ce, pentru care doamna Merkel ar tre­bui acum să fie luată în calcul.

 

Austriecii și germanii cu o pers­pectivă liberală și universalistă au fost cei care i-au întâmpinat pe refugiați și i-au dus în ma­șinile lor până la Viena și Mün­chen. Ei aparțin profesiilor liberale occi­dentale, oameni din pătura superioară a cla­sei de mijloc, cu joburi stabile, care de obi­cei trăiesc în zone confortabile și si­gu­re, care au dominat politica timp de câ­te­va generații și ale căror perspective mo­nopolizează cea mai mare parte a presei și a spațiului academic. În mod natural, acești burghezi progresiști sprijină UE cu trăsăturile sale – centralismul birocratic, uniformitatea reglementării și oportunități nelimitate pentru elitele administrative de a-și exercita puterea la scară continentală. Sunt entuziaști ai drepturilor omului care minimizează distincția între cetățenii naționali și cei din afară. Pentru ei, imi­gra­ția extinsă nu reprezintă o amenințare. Pâ­nă acum, au respins avertismentele po­tri­vit cărora infuzia masivă a unor oameni pro­venind din culturi cu valori foarte diferite de cele ale Vestului din secolul XXI vor genera instabilitate și haos.

Stanga liberală dominantă valorizează în mică măsură stabilitatea și continuitatea și deseori pare să fie indiferentă față de ideea de comunitate. Membrii săi sunt ce­tățeni globali, mobili și individualiști. În consecință, nu pot înțelege preocupările oa­menilor cu un atașament puternic față de comunitățile lor, care se simt dislocați când sunt copleșiţi de o schimbare prea bruscă. Nici limbajul și nici presupozițiile liberalismului contemporan nu iau în calcul astfel de afinități parohiale.

Secularismul este trăsătura lor cheie. Dis­pre­țul față de creștinism denotă inca­pa­ci­tatea de a recunoaște puterea religiei. Ast­fel, în mod naiv, ele au îmbrățișat mul­ticulturalismul drept rețeta unei societăți fără frontiere.

Însă inginerii sociali ai Europei nu au rea­lizat că această agendă poate fi exploatată de fanatici hotărâți să-și urmărească pro­priile idei segregaționiste. Timp de o ge­ne­rație, elitele de centru-stânga au ignorat avertismentele legate de pericolul de a lă­sa culturi diferite să se dezvolte în zone ur­bane separate. În esență, mesajul lor că­tre cla­sa muncitoare – baza partidelor de stân­ga german, francez, italian și britanic – a fost acela de a se adapta noilor vre­muri.

Stânga contemporană a privit oa­me­nii asemenea oilor, ei fiind păstorii. Ra­di­ca­lii de tipul lui Rousseau (în se.c XVIII), Karl Marx (în sec. XIX) sau socialiștii fa­bieni, precum George Bernard Shaw în Ma­rea Britanie și progresiștii americani (în sec. XX) pretindeau respectul și con­sim­ță­mân­tul automat al clasei inferioare. Dar acum adepții lor îi părăsesc. Privesc vi­ziu­nea lor des­pre Europa drept una periculos de in­coerentă, deconectată de realitățile din te­ren, precum era marea teorie a lui Marx des­pre societate. Iar media liberale, în loc să calmeze temerile, mai mult ra­di­ca­li­zează opiniile prin ofensiva lor populistă.

 

Doamna Merkel nu arată nicio preocupare față de investigarea adecvată a migranților pentru a preîntâmpina venirea celor cu agendă teroristă sau pentru separarea azilanților autentici de categoria celor cu interese economice. Prin ati­tu­di­nea sa unilaterală, se prea poate să fi făcut nefuncțională libera circulație a oamenilor în cea mai mare parte a UE (în spațiul Schengen), realitate care nu pare să o în­gri­joreze. Insistă că moralitatea europeană este acum testată, dar alături de aliații săi din media nu are nimic de spus despre moralitatea Orientului Mijlociu, de unde provin majoritatea migranților.

La fel ca și în cazul experimentului mo­nedei unice, o combinație de utopie, am­bi­ție personală și incompetență politică pro­fundă creează un nou dezastru pentru Eu­ro­pa cooperării. Viktor Orbán greșește când argumentează că Europa are nevoie de lideri puternici. Este puțin probabil ca naționaliștii doctrinari să performeze mai bine ca liberalii universaliști. Nevoia reală es­te de instituții europene performante, res­ponsabile, în stare să gestioneze mul­ti­tu­dinea de crize de natură economică, geo­politică și socială care inundă Europa. Acest lucru trebuie făcut în cooperare cu to­ate statele-națiuni, și nu doar prin li­mitarea participării la cele câteva națiuni de elită care încearcă să-și impună pro­prii­le agende asupra celorlalte.

Cineva ar trebui să aibă curajul de a-i cita lui Merkel cuvintele filosofului britanic de secol XVIII, William Blake: „Cel care face un bine altuia o face specific. Binele ge­ne­ric este apanajul ticăloșilor, ipocriților și lingușitorilor“.

 

* Cartea lui Tom Gallagher – Europe’s Path to Crisis: Disintegration via Monetary Union – a fost recent publicată de Manchester University Press.

 

Traducere și adaptare de OCTAVIAN MANEA

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!