„Reflecțiile lui Henry Kissinger: maestrul echilibrului de putere“

0
35

Recent, pentru aniversarea a trei decenii de apariție, revista The National Interest a publicat un interviu extins cu HENRY KISSINGER, fost secretar de stat american şi laureat al Premiului Nobel, ajuns la vârsta de 92 de ani.

http://revista22.ro/nou/imagini/2015/1328/foto_kissinger_1.jpg

„Nu ar trebui să ne implicăm în conflicte internaționale, dacă la începutul lor nu putem să descriem o finalitate clară și dacă nu suntem dispuși să susținem efortul necesar pentru a atinge acel obiectiv.“

 

 

Tot în această vară, Kissinger a primit și medalia de aur Chesney din partea Royal United Services Institution (RUSI) – o distincție decernată în trecut unor personalități care au marcat decisiv istoria timpului lor (Alfred Thayer Mahan, Winston Churchill, Margaret Thatcher sau David Petraeus).

Într-un moment în care întreaga ordine de după 1945 este atacată, Kissinger rămâne preocupat de conservarea echilibrului de putere. Vă prezentăm extrase din reflecțiile diplomatului american asociate celor două evenimente.

 

De ce este realismul, ca filozofie a afacerilor internaționale, atât de contestat astăzi sau cel puțin nu atât de influent pe cât era când aveam personalități precum Hans Morgenthau, George F. Kennan, Dean Acheson, apoi dumneavoastră? Ce s-a întâmplat?

Nu cred că mi-am schimbat prea mult perspectiva asupra subiectului față de anii ’70. Am avut întotdeauna o interpretare extinsă asupra interesului național și cred că mare parte din dezbaterea realism vs. idealism este una artificială. Modul în care această dezbatere este formulată în mod tradițional opune un grup care crede în putere ca element determinant al politicii internaționale idealiștilor care cred că valorile societăților sunt decisive. Kennan, Morgenthau sau Acheson nu aveau o înțelegere atât de simplistă. Perspectiva diverșilor realiști este aceea că, într-o analiză de politică externă, trebuie să începi cu o evaluare a acelor elemente care sunt relevante într-un context particular. Și, desigur, valorile sunt incluse ca fiind un element important. Adevărata dezbatere ține de prioritățile relative și de echilibru.

 

Unul dintre aspectele care m-au surprins în biografia realizată de Niall Ferguson despre dumneavoastră este o însemnare din jurnalul pe care îl țineați în 1964. „Victoria lui Goldwater reprezintă un nou fenomen în politica americană – triumful partidului ideologic în sensul său european. Nimeni nu poate prezice cum se va termina pentru că nu există precedent pentru asta.“ Mă interesează interpretarea dvs. asupra forței ideologice propulsate în ’64.

Era o nouă forță ideologică în Partidul Republican. Până atunci, viziunea Establishment-ului Estic bazat pe modele desprinse din istoria Europei era perspectiva dominantă asupra politicii externe. Noua viziune era una misionară; sublinia faptul că misiunea Americii era aceea de a aduce democrația, inclusiv prin folosirea forței, dacă era nevoie. Și avea o anumită intoleranță față de opoziție. Apoi a devenit o trăsătură caracteristică atât pentru extrema dreaptă, cât și pentru extrema stângă, schimbând rolurile ocazional.

 

Și amândouă au atacat vehement Administrația Nixon.

Da.

 

În memoriile dvs. vorbiți despre faptul că ați fost uimit de atacurile dreptei pe motiv de conciliere față de Uniunea Sovietică. În cele din urmă, „destinderea“ a jucat un rol crucial în căderea URSS, nu-i așa?

Aceasta este perspectiva mea. Am înțeles destinderea ca pe o strategie pentru a gestiona conflictul cu Uniunea Sovietică.

 

Mă uimește faptul că nu se alocă mai multă atenție acestui aspect – în Europa, asta este viziunea standard -, că destinderea a contribuit în mod esențial la îmblânzirea Europei de Est și a Uniunii Sovietice, făcând posibilă trecerea peste memoria războiului, în timp ce Statele Unite au o perspectivă triumfalistă.

Ei bine, există această percepție că Reagan a inițiat procesul prin discursul său despre Imperiul Răului, care, în opinia mea, s-a întâmplat la momentul în care Uniunea Sovietică era deja pe cale să fie învinsă. Eram implicați într-o bătălie pe termen lung care genera o sumedenie de evaluări aflate în competiție. Ma aflam de partea versantului care recomanda o linie dură. Însă am accentuat totodată și dimensiunile diplomatice și psihologice. Trebuia să purtăm Războiul Rece dintr-o postură în care să nu fim izolați și unde să avem cea mai adecvată fundație pentru a desfășura conflictele care nu se puteau evita. Nu în ultimul rând, aveam o obligație specială să găsim o modalitate de a evita conflictul nuclear, pentru că punea în pericol întreaga civilizație. Astfel că am căutat o poziție în care să fim gata să folosim forța când era necesar, dar întotdeauna în contextul în care în mod demonstrabil era ultima soluție.

Dimpotrivă, neoconservatorii aveau o interpretare absolutistă. Reagan și-a folosit mandatul cu maximă dibăcie tactică, deși nu sunt sigur că totul a fost preconceput. Efectul său a fost extrem de impresionant. Însă perioada destinderii a fost un preludiu indispensabil.

 

Criza din Ucraina şi implicaţiile ei
Este Putin un alt Hitler pe care trebuie să îl confruntăm cu un mesaj similar? Sau este un simptom al comportamentului rusesc? Dacă ne uităm la istoria rusă, nu a existat niciun țar care să fi fost confortabil cu lumea exterioară Rusiei. Dacă ne uităm la istoria britanică de după emergența Rusiei, Anglia s-a confruntat mereu cu problema dublă de a preveni dominația rusă, menținând totuși Rusia în sistemul internațional. Istoria ne arată acest ciudat fenomen că o țară care a avut enorme probleme de-a lungul frontierelor sale a reprezentat totodată și salvarea ultimă a echilibrului – împotriva mongolilor, împotriva francezilor, împotriva germanilor. Așadar, putem să urmărim simultan obiectivul de a conserva o Ucraină liberă, dar și o Rusie suficient de puternică pentru conservarea echilibrului?

Este China un fel de Germanie wilhelmiană a timpurilor noastre? Cu puțin timp înainte să moară, Richard Nixon i-a spus lui William Safire că deschiderea către China era necesară, dar se poate să fi creat un Frankenstein.

Despre o țară care are o istorie de 3.000 de ani de dominație regională putem spune că are o realitate inerentă. Alternativa era să ținem China permanent supusă, în coliziune cu Uniunea Sovietică, transformând în acelaşi timp URSS-ul – deja o putere nucleară avansată – în țară dominantă în Eurasia. Cu complicitate americană. Dar China este în mod inerent o provocare fundamentală pentru strategia americană.

 

Vrea o lume sinocentrică sau poate fi integrată într-un fel de arhitectură westphaliană?

Aceasta este provocarea. Este o întrebare deschisă și este misiunea noastră. Noi nu suntem buni la asta pentru că nu le înțelegem istoria și cultura. Cred că, la bază, gândirea lor este sinocentrică. Dar poate produce consecințe cu impact global. De aceea, provocarea chineză este o problemă mult mai subtilă decât Uniunea Sovietică. Problema sovietică era una preponderent strategică. Dar astăzi avem o problemă culturală: pot două civilizații care nu gândesc la fel să ajungă la o formulă de coexistență care să producă o ordine globală?

 

Cât de mari sunt șansele pentru un rapprochement sino-rusesc?

Niciuna nu are această tendință în natura ei.

 

Pentru că rușii ar dori cu siguranță să creeze o relație mult mai apropiată.

Dar asta pentru că nu le-am dat o alternativă.

 

Cum se poate Washingtonul extrage din impasul ucrainean – Statele Unite și Europa, desigur?

Problema nu este de a extrage Statele Unite din impasul ucrainean, ci de a-l rezolva într-un mod favorabil ordinii internaționale. Trebuie să ținem cont de câteva lucruri. Mai întâi, relația dintre Ucraina și Rusia va avea întotdeauna un caracter special în mentalul rusesc. Din punctul de vedere al Rusiei, nu poate fi redusă niciodată la relația dintre două state suverane tradiționale, poate nici chiar din perspectiva Ucrainei. Astfel, ceea ce se întâmplă în Ucraina nu poate fi redus la o simplă formulă de aplicare a principiilor care au funcționat în Europa Occidentală, nu atât de aproape de Stalingrad și Moscova.

http://revista22.ro/nou/imagini/2015/1328/foto_kissinger_2.jpg

Henry Kissinger la ceremonia în care i-a fost acordată medalia de aur Chesney de către RUSI
(Londra, 15 iunie 2015)

În acest context, trebuie să analizăm cum am ajuns la criza ucraineană. Este imposibil ca Putin să cheltuiască 60 de miliarde de euro pentru transformarea unei stațiuni de vară într-un sat olimpic de iarnă doar pentru a începe o criză militară la o săptămână după ceremonia care portretiza Rusia ca parte a civilizației occidentale.

Așadar, trebuie să ne întrebăm: cum s-a întâmplat acest lucru? L-am văzut pe Putin la sfârșitul lui noiembrie 2013. A ridicat multe probleme; Ucraina era ultima dintre ele și era văzută ca una de natură economică, urmând să fie gestionată prin intermediul tarifelor și prin prețul petrolului. Prima greșeală ține de comportamentul neglijent al Uniunii Europene. Ei nu au înțeles implicațiile propriilor condiționalități. Politica internă ucraineană a făcut imposibil pentru Ianukovici să accepte termenii UE și să fie reales sau pentru Rusia să îi perceapă exclusiv într-o cheie economică. Astfel că președintele ucrainean a respins termenii UE. Europenii s-au panicat și Putin a devenit mult prea încrezător. El a văzut blocajul ca pe o mare oportunitate de a implementa imediat ceea ce era obiectivul său cu bătaie lungă. Astfel, a oferit 15 miliarde de dolari pentru a atrage Ucraina în propria sa Uniune Eurasiatică. În toate acestea, America a rămas pasivă. Nu a existat o discuție politică semnificativă cu Rusia sau UE despre ceea ce era în desfășurare.

Fiecare dintre părți a acționat rațional pe baza percepției eronate despre celălalt, în timp ce Ucraina a plonjat în revoluția Maidanului chiar în mijlocul proiectului pentru care Putin lucrase timp de 10 ani pentru a pune în valoare statutul Rusiei. Fără îndoială că Moscova a privit aceste evoluții ca și cum Vestul folosea ceea ce era considerat un festival rusesc pentru a muta Ucraina în afara orbitei rusești. În acel moment, Putin a început să se comporte ca un țar rus – exact ca țarul Nicolae I în urmă cu un secol. Nu îi scuz metodele, doar le plasez în context.

 

Provocarea iraniană
Iranul pretinde privilegiile sistemului statal, dar simultan îl subminează prin sponsorizarea unor forțe neconvenționale în regiune (în Irak, Siria, Liban, Yemen). Consecința acordului cu Iranul va fi răspândirea tehnologiei nucleare în regiune. Odată monopolul superputerilor care puteau calcula consecințele propriilor acțiuni, acum acestea vor fi făcute de state care se află în conflicte mortale.

O altă țară care și-a asumat leadership-ul în Europa este Germania – în dosarul ucrainean, în cel grecesc.

Ei nu prea își doresc acel rol. Paradoxul constă în faptul că 70 de ani după înfrângerea pretențiilor germane de a domina Europa, învingătorii pledează, în mare parte din rațiuni economice, ca Germania să conducă Europa. Germania poate și ar trebui să joace un rol important în construcția europeană și a ordinii internaționale.

Dar nu este ideal să avem Germania drept principal partener de negociere cu privire la securitatea Europei, pe o frontieră care se află la doar 200 de mile distanță de Stalingrad. Statele Unite nu au propus propriul concept, cu excepția faptului că, într-o bună zi, Rusia se va întoarce în comunitatea globală printr-un act de convertire oarecum automată. Rolul Germaniei este semnificativ, dar contribuția americană la diplomația ucraineană este esențială pentru a plasa problema într-un context global.

 

Este absența ei o greșeală atunci?

Dacă tratăm Rusia în mod serios ca o putere globală, atunci dintr-o fază timpurie trebuie să determinăm dacă preocupările lor pot fi reconciliate cu necesitățile noastre. Ar trebui să explorăm posibilitatea unei grupări cu statut nonmilitar pe teritoriul dintre Rusia și frontierele existente ale NATO.

Vestul ezită să își asume recuperarea economică a Greciei; cu siguranță, nu își va asuma Ucraina ca pe un proiect unilateral. Așadar, în acest context ar trebui să examinăm cel puțin posibilitatea unei cooperări între Vest și Ucraina într-o Ucraină nealiniată militar.

Criza din Ucraina se transformă într-o tragedie, pentru că se confundă interesul pe termen lung al ordinii globale cu necesitatea imediată a restaurării identității ucrainene. Sunt pentru o Ucraină independentă în frontierele sale actuale. Am pledat pentru acest lucru încă de la începutul perioadei postsovietice. Dar când unități musulmane luptă în numele Ucrainei, atunci sensul proporțiilor s-a pierdut.

 

Și acest lucru este, evident, un dezastru.

În opinia mea este. Înseamnă că obiectivul a devenit acela de a rupe Rusia; obiectivul pe termen lung ar trebui să fie acela de a o integra.

 

Lumea nouă
Istoric, provocarea principală la adresa păcii era reprezentată de acumularea puterii, de emergenţa unei mari puteri a cărei dominație amenință securitatea celorlalte. Astăzi, pacea este adesea amenințată de dezintegrarea puterii, de colapsul autorității în spații neguvernate. Pacea este simultan amenințată de dezintegrarea statelor, dar și de acumularea puterii de către forțe revoluționare radicale.

Dar cel puțin în Washington vedem reîntoarcerea neoconservatorilor și a „șoimilor“ liberali, care sunt hotărâţi să rupă coloana guvernului rus.

Asta până când ajung să se confrunte cu consecințele. Problema războaielor Americii de după al doilea război mondial ține de eșecul de a relaționa strategia de ceea ce este posibil intern, de limitele constrângerilor interne. Cele cinci războaie pe care le-am purtat de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial au început toate cu mare entuziasm. Însă nu șoimii au triumfat în cele din urmă. La sfârșit erau în minoritate. Nu ar trebui să ne implicăm în conflicte internaționale, dacă la începutul lor nu putem să descriem o finalitate clară și dacă nu suntem dispuși să susținem efortul necesar pentru a atinge acel obiectiv.

 

Dar se pare că nu facem decât să repetăm iar și iar această secvență.

Și asta pentru că refuzăm să învățăm din propriile experiențe. Pentru că, în mod esențial, erorile sunt făcute de oameni care nu au fundamente istorice. În școli, acum nu se mai preda istoria ca o succesiune de evenimente. Se preferă o abordare tematică lipsită de context.

 

Apropo de istorie, cum evaluați rolul Germaniei în Europa de acum? Se pare că asistăm la o nouă problemă germană, unde sudul Europei îi percepe ca pe o o putere de ocupație și chiar și în Germania sunt unele accente de naționalism.

Ei bine, există indicii. Unele grupuri din Germania, în special cei aflați sub 50 de ani, acționează uneori ca și cum țara care a încercat odată să modeleze Europa prin forță pretinde acum dreptul de a o remodela prin intermediul unor judecăți morale absolute. Este nedrept să ispitească Germania într-un astfel de rol. În același timp, este un politicianism intern ieftin pentru țările din sudul Europei să îi învinuiască pe germani mai degrabă decât pe ei înșiși.

Și care este în cele din urmă păcatul german în Grecia? Germanii spun că bailout-ul, așa cum este conceput, perpetuează iresponsabilitatea. Ei urmăresc să definească un proces responsabil de recuperare. Și, având în vedere istoria lor în care inflația a devenit un coşmar pentru germani, am înțelegere pentru poziția lor.

Niciodată în istoria sa națională, din 1871, Germania nu a trebuit să se afle în poziția de a conduce un sistem internațional. Din 1871 până în 1890, Bismarck a desfășurat un tur de forță spectaculos care nu a fost sustenabil. Nu poți avea o politică mare dacă are nevoie de un geniu la fiecare generație. Dar din 1890 până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial – aproape un secol –, Germania a fost blocată în percepția sa asupra lumii din imediata sa apropiere. Marea Britanie și Franța aveau mult mai multă experiență în diplomația multilaterală. Înțeleg dilema germană. Ei pot să ajute, dar au nevoie de o arhitectură mai mare, mai globală la care să contribuie.

 

Nixon era cu siguranță o persoană care avea o bogată experiență de politică externă înainte să devină preşedinte, în 1969.

Era o persoană predispusă la reflecție, iar atitudinea sa psihologică îl făcea refractar față de interacțiunea cu prea mulți oameni, așa că a trebuit să gândească și să citească – nu avea opţiunea
click-ului pentru a găsi răspunsul pe Google – și să călătorească. Nu se simțea personal amenințat când călătorea peste hotare, astfel că era în largul său în multe dintre conversațiile cu liderii străini. Pentru toate aceste motive a reflectat profund la politica externă.

 

Presupun că a învățat și foarte multe de la Eisenhower.

Ei bine, întotdeauna la Nixon exista o combinație de resentiment și admirație, așa că nimic nu era lipsit de ambiguitate.

 

Este Obama un realist? Ezită să se implice prea mult în Ucraina, de exemplu.

Ei bine, din perspectiva prudenței, este un realist. Însă viziunea sa este mai mult ideologică decât strategică.

 

Traducere și adaptare de OCTAVIAN MANEA

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!