Reinventarea Al Qaeda și francizarea terorismului global

0
9

Atacul asupra redacției Charlie Hebdo a readus în conștiința publică Al Qaeda. Se impune, așadar, o reevaluare a rolului său în peisajul terorismului global.

 

 

Atentatele de la Paris au reamintit brusc tuturor europenilor de războiul împotriva terorismului global început în urmă cu 15 ani. Paternitatea atacurilor a fost public revendicată de două grupări al căror trecut recent este intim legat de organizația fondată de Bin Laden. Astfel, se pare că frații Kouachi, autorii masacrului din redacția Charlie Hebdo, ar fi acționat în numele AQAP (ramura Al Qaeda din Peninsula Arabă). În același timp însă, Amedy Coulibaly, complicele celor doi și atacatorul magazinului evreiesc, ar fi avut legături cu Statul Islamic (a cărui existență pornește inițial tot dintr-o franciză Al Qaeda).

 

La o primă evaluare-bilanț, putem constata că față de prima jumătate a anilor 2000, când nucleul central al Al Qaeda părea să dețină comanda operațională a atentatelor care răvășeau Occidentul (New York, Washington, Londra, Madrid), acum în prim-plan se află „francizele“ sale. Nucleul central a făcut un pas înapoi, se află undeva în background. Marile atentate care domină trecutul recent sunt săvârșite de organizații afiliate Al Qaeda: Boko Haram, Al Shabaab, AQAP sau ISIS (în cazul său ne referim la o asumare a al-qaedismului pe care îl completează cu propria sa agenda). De altfel, chiar în momentul în care atenția lumii era consumată de ceea ce se întâmplase în Franța și orientată spre milioanele de oameni care își afirmau în stradă solidaritatea cu valorile reprezentate de Charlie, în vestul Africii, mai bine de 2.000 de oameni erau măcelăriți de către Boko Haram, în orașul Baga din Nigeria. Amnesty International îl consideră drept cel mai sângeros masacru de până acum săvârșit de Boko Haram. Este aceeași organizație care, în aprilie anul trecut, a răpit mai mult de 200 de eleve dintr-o școală publică din Nigeria. Grupul islamist Al Shabaab (Somalia) este responsabil pentru spectaculosul desant desfășurat asupra mall-ului Westgate din Nairobi (Kenya), în septembrie 2013, când au fost uciși mai bine de 67 de ostatici. Iar AQAP este responsabilă de tentativa de atentat din decembrie 2009, când s-a încercat aruncarea în aer a zborului transatlantic Amsterdam-Detroit.

 

Dar este această efervescență jihadistă din ultimii ani suficientă pentru a concluziona că Al Qaeda este mai puternică astăzi decât în septembrie 2001? Răspunsul la această întrebare depinde de cum privim evoluția organizației pe parcursul deceniului trecut și de cum interpretăm natura sa.

 

“Leading from behind”

 

Structural, Al Qaeda post-Bin Laden nu mai este cea din 2001, o ierarhie unde autoritatea circula de sus în jos. Sub presiunea campaniei din regiunea Af-Pak și pe fondul decimării nucleului tradițional de mujahedini format în anii de rezistența antisovietică, Al Qaeda este obligată să se adapteze, se descentralizează și se transformă. Capătă mai degrabă conturul unei mișcări ideologice, transnaționale, cu geometrie variabilă, o rețea cu filiale teritoriale răspândite în toată lumea musulmană[1]. Al Qaeda se metamorfozează în al-qaedism, un brand umbrelă, sub care multiple platforme locale și extensii teritoriale continuă ideologia și agenda sa.

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1296/foto_octavian.png

 

În această paradigmă, nucleul Al Qaeda nu doar supraviețuiește, ci se reinventează și de fapt se multiplică, dar în acelasși timp rămâne centrul gravitațional și de coordonare preeminent. „Amenințarea teroristă globală marca Al Qaeda a devenit un fenomen polimorf compus dintr-o foarte eterogenă colecție de grupări care gândesc și se comportă la fel“, spune Bruce Hoffman[2], profesor la Universitatea Georgetown, unul dintre cei mai relevanți cercetători ai domeniului. Moștenirea lui Bin Laden înseamnă o mișcare care a demonstrat anduranță, cu o ideologie care încă seduce segmente importante din lumea musulmană și un brand care nu și-a epuizat nici pe departe popularitatea. Pentru grupările locale, beneficiile sunt multiple: un transfer de identitate și prestigiu, acces la o memorie instituțională deprinsă în campanii epice împotriva marilor imperii, know-how, tabere de antrenament și, nu în ultimul rând, accesul la finanțări care până atunci erau de negândit. În același timp, Al Qaeda capătă o altă existență, un nou corp. Își extinde indirect influența geografică, proiectând un comportament care amintește de formula atât de dragă Administrației Obama, de „leading from behind“. În această grilă, Al Qaeda, asemenea celor mai multe grupări teroriste, poate fi concepută ca o proto-insurgență, adică o organizație care vrea să ajungă la stadiul unei insurgențe, dar care de una singură „este prea mică sau incapabilă să desfășoare operațiuni de gherilă pe scară largă sau să genereze o mobilizare politică extinsă“ (Daniel Byman[3]). Pe acest fond, intervine nevoia Al Qaeda de a se topi, mai devreme sau mai târziu, în toată această constelație de insurgențe salafist-jihadiste pe care o vedem maturizându-se în ultimii 15 ani în Nigeria, Somalia, Nordul Africii, în inima Orientului Mijlociu (Yemen, Siria și Irak).

 

Accent pe “inamicul apropiat”

 

De cealaltă parte se află însă versantul celor care văd Al Qaeda ca o umbră a unor timpuri de mult apuse. În această interpretare, forța preeminentă în terorismul global o reprezintă toate aceste fronturi jihadiste care se asociază Al Qaeda, își extrag seva ideologică din al-qaedism, dar care, în esența lor, rămân concentrate pe un inamic local (de obicei propriul guvern), nu pe agenda „inamicului îndepărtat“ (Statele Unite și în general Vestul), impusă de organizația condusă acum de Ayman al-Zawahiri. Ele nu sunt doar simple clone sau subsidiare Al Qaeda. Se revendică, îmbrățișează concepția Al Qaeda despre Islam, vor impunerea Sharia și crearea de state islamice, dar nu au legături directe, nu se supun ierarhic sau tactic nucleului Al Qaeda din Pakistan. Sub această paradigmă, Al Qaeda este marginală, paralizată operațional și mai degrabă o idee care inspiră o agendă colaterală. De remarcat că ceea ce le definește în primul rând este identificarea unui clivaj (deseori religios) pe care pot să îl hrănească și să îl extindă, transformându-l într-un joc de sumă zero. Este cazul unei grupări precum Boko Haram, dar și al ISIS. Esența lor nu se rezumă doar la promovarea agendei Al-Qaeda. „Mult mai importantă este bătălia împotriva inamicului aflat în imediata proximitate, împotriva șiițiilor. În general, vedem o concentrare pe sectarianism și pe identitatea socială sectară, pentru că este rețeta sigură pentru galvanizarea și mobilizarea oamenilor frustrați de politicile oficiale ale statului, în general colonizat de inamicul religios“, ne spune Isaac Kfir, cercetator în cadrul Institutului de Securitate Națională și Contraterorism al Universității Syracuse. Deopotrivă Boko Haram, dar și ISIS reușesc să se prezinte drept protectorii unor comunități aflate aparent în plină competiție de supraviețuire. În acest context, “religia nu este cauza conflictului religios, dar aceasta oferă linia de falie în jurul căreia grupurile se mobilizează”, cum spune Jeffrey Seul[4]. Boko Haram (o organizație al cărei nume s-ar traduce prin „Educația occidentală este un păcat“) se află din 2009 într-un război declarat împotriva unei jumătăți din populația Nigeriei și, în consecință, atacă tot ceea ce simbolizează establishmentul creștin, formal al statului. De partea cealaltă, forțele așa-numitului Califat Islamic poartă un război pe două fronturi, împotriva Damascului controlat de aleviți, dar și a Bagdadului șiit, încercând să forțeze impunerea unui „Sunnistan“ în inima Orientului Mijlociu.

 
     

Rețeta Petraeus

 

Un Mao modern

„Fie că vrem să le numim sau nu insurgenţe, atunci când se extind, trebuie să răspunzi utilizând acelaşi tip de abordare pe care îl foloseşti pentru a învinge o insurgenţă. Multe dintre aceste grupări vor instaurarea unui califat în Yemen, Maghreb, Irak. Mai devreme sau mai târziu, vor încerca să controleze populaţii şi să le administreze. În esenţă, avem nevoie de acelaşi concept operaţional, de aceleaşi tactici, tehnici şi proceduri pe care le aplicăm în contrainsurgenţă.”

 

Până la sfârșit, Bin Laden s-a inspirat din Mao. Pe undeva, el este versiunea unui Mao modern. Referinţele sale rămân, în esenţa lor, maoiste. Şi la fel ca teoreticianul războiului popular din anii ‘50, Bin Laden a înţeles că vital pentru o mişcare de rezistenţă este sprijinul popular de care aceasta se bucură. Este lecţia fundamentală pe care Bin Laden a învățat-o în anii ‘80, în timpul ocupaţiei sovietice, și filozofia pe care a încercat să o imprime și francizelor Al Qaeda.

Care sunt implicațiile pentru Occident? Unde și mai ales cât ar trebui să se intervină? Ideal ar fi să reușim să distingem între amenințările care au un impact strategic și cele care pot fi îndiguite local. Și totuși realitatea nu este atât de simplă. Ne aflăm în stadiul în care „aceste grupări nu mai pot fi cu ușurință plasate într-o categorie sau alta. Vorbim de un amestec, de un amalgam. Au gena jihadistă impregnată în propria alcătuire și, mai devreme sau mai târziu, vor încerca să lovească dincolo de propriile frontiere“, ne spunea spre sfârșitul lui 2013, Juan Zarate (fost consilier al președintelui Bush pentru combaterea terorismului). Iar atentatele de la Paris par să o fi demonstrat din plin.


[1] Bruce Hoffman, “Al Qaeda's Uncertain Future”, Studies in Conflict & Terrorism, 36:8, 2013, p. 642.

[2] Bruce Hoffman, “A First Draft of the History of America's Ongoing Wars on Terrorism”, Studies in Conflict & Terrorism, 38:1, 2015, p. 76.

[3] Daniel Byman, “Understanding Proto-Insurgencies”, Journal of Strategic Studies, 31:2, 2008, p. 170.

[4] Jeffrey Seul citat în Daniel Egiegba Agbiboa “The Nigerian burden: religious identity, conflict and the current terrorism of Boko Haram”, Conflict, Security & Development, 13:1, 2013, p. 20.

 

 

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!