Reinventarea antioccidentalismului

0
7

Retorica prooccidentală a fost adesea utilizată de partide fără ca valorile occidentale să fie asumate în mod autentic. E timpul articulării unui răspuns politic la tentația eurosceptică și antioccidentală, dar și al asumării sale în mod credibil.

 

Atunci când Victor Ponta denunța, cum o fă­cea recent, „ONG-urile lui Soros“, atunci când diverse site-uri compun o nouă „Listă a lui Soros“, care este rostogolită pe rețelele de so­cializare, e momentul să ne în­trebăm dacă dezgroparea acestui subiect ține numai de contextul electoral sau este importantă și dintr-o pers­pectivă mai largă.

 

Înainte de a deveni un mit postcomunist, George Soros devenise o realitate profund deranjantă pentru esta­blish­ment-ul neocomunist din în­treaga Europă de Est, dar mai ales din zona ex-URSS și a unor state ca Ro­mâ­nia, unde continuitatea statului după 1989 a fost aproape totală. Și tocmai faptul că nu erau clare legăturile între interesele de afaceri ale acestuia și activitatea fundației care îi pur­ta numele a încurajat teoriile conspirației. În cazul României anilor 1990, rolul fundației era cu atât mai important, cu cât devine prin­ci­pa­la sursă alternativă în raport cu instituțiile sta­tului și deci principalul sponsor privat al unor inițiative civice, presei independente și la ni­velul vieții universitare. Apariția în aceste zo­ne a unui pol de influență alternativ, care în plus avea un plan ideologic, „societatea des­chisă“, a deranjat statul postcomunist.

 

Pe de altă parte, noul adversar era ușor de com­bătut de la nivelul paradigmei oficiale din anii Iliescu. O paradigmă care, pe mai multe voci de la Iliescu la Vadim Tudor, continua prin­cipalele linii ale propagandei național-co­muniste de dinainte de 1989. Un capitalist-evreu-ungur era deci duș­ma­nul ideal pentru o propa­gan­dă care utiliza atât posturile publice de radio-TV, cât și re­vista România Mare, trecând prin efemerul cotidian al Gu­vernului Văcăroiu, Vocea Ro­mâ­niei. O propagandă na­țio­nalistă care, până în no­iem­brie 1996, urmărea în primul rând delegitimarea vocilor opo­ziției anticomuniste. Apoi a devenit o armă a opoziției și a fost utilă pen­tru a combate puterea dintre 1996-2000. Re­prezentanții puterii din acea perioadă erau ata­cați pentru orice contact cu fundația spon­so­rizată de G. Soros, iar prezența UDMR la gu­vernare era atunci un factor agravant. Leacul pentru o Românie guvernată de nepatrioți nu puteau fi decât autodeclarații patrioți precum Vadim Tudor, care a fost adevărata vedetă a alegerilor generale din 2000.

 

Un mit politic consolidat timp de 10 ani și apoi hrănit constant redevine azi util pentru a fi transformat în armă de combatere a ve­leităților politice care se manifestă în Gu­ver­nul Cioloș. Dar dincolo de invocarea lui Soros pentru a pune sub semnul întrebării patrio­tismul lui Cioloș, al miniștrilor săi sau al celor aflați pe diverse liste negre, semnificativ apa­re rolul xenofobiei în discursul public din Ro­mânia zilelor noastre.

 

Victoria lui Iohannis din 2014 a fost și una îm­potriva tentației naționalist-xenofobe din cam­pania candidatului PSD. Dar reactivarea aces­tei tentații are consecințe pe termen lung. Pe lângă electoratul istoric al lui Vadim Tu­dor, un electorat rămas orfan, dar care poa­te fi recuperat, discursul naționalist din 2014 și de azi are un scop pe termen lung. PSD părea condamnat demografic din cauza unui electorat preponderent în vârstă. Victor Ponta devine cel mai tânăr președinte al acestui partid și cel mai tânăr prim-ministru, având mi­siunea de a seduce tocmai electoratul tâ­năr, cel care poate aprecia dezinvoltura de multe ori iresponsabilă a fostului candidat la președinție. Un electorat născut politic în pe­rioada post-Iliescu, insensibil la temele po­litice ale anilor 1990, un electorat susceptibil să cadă în plasa euroscepticismului și chiar a antioccidentalismului.

 

Rețelele de socializare, loc privilegiat de in­for­mare pentru tinerii de azi, sunt un bun spațiu de propagare a teoriilor conspirației. Iar cazul influenței lui George Soros este unul ușor de instrumentalizat. Mai importante decât rădă­cinile mitului din anii 1990, de luat în seamă sunt condițiile care fac utilă politic resus­citarea acestei teme.

 

Cazurile de utilizare la nivel oficial a acestui tip de retorică, începând cu Federația Rusă și zona sa de influență, în Ungaria sau Serbia, nu au o simplă dimensiune conjuncturală, ci pun în evidență supraviețuirea vechii tensiuni în­tre prooccidentali și antioccidentali. Apa­ren­tul succes al utilizării retoricii antioccidentale pentru a delegitima actori din zona ONG pare să fi inspirat și oameni politici de la noi. Nu este încă clar cu cât succes, dar fenomenul este semnificativ pentru faptul că ilizibilitatea de la nivelul politicilor europene și sen­ti­men­tului xenofob tradus acum și în urne în multe state din UE își are un corespondent și în fosta Europă de Est. Din această perspectivă, campania electorală din această toamnă va avea și o semnificație la nivel european.

 

Viața politică românească este ilizibilă pentru că nu este traversată de clivajele care oferă o busolă pentru înțelegerea diverselor mize și identități politice. Dincolo de rezultatele ale­gerilor, apare posibilitatea instituționalizării durabile a unui curent politic antioccidental. O astfel de posibilitate nu este neapărat ne­gativă, în măsura în care acest curent oricum există în cultura politică românească. Ce este însă cu mult mai îngrijorător este măsura în care nu vedem care sunt actorii politici pro­occidentali credibili. Retorica prooccidentală a fost adesea utilizată de partide fără ca valorile occidentale să fie asumate în mod autentic. E timpul articulării unui răspuns politic la ten­tația eurosceptică și antioccidentală, dar și al asumării sale în mod credibil.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!