România 2012: deficit instituţional major

0
20

Cum aţi descrie pe scurt întâmplările politice din vara asta?

Suntem pe punctul de a încheia o vară urâtă, plină de evenimente cu un mare conţinut de ipocrizie, luptă de culise şi o irosire de timp public al României şi al românilor cum nu cred că s-a mai întâmplat în ultimii 20 de ani. Este expresia unui eşec multiplu la care au contribuit în moduri diferite toţi principalii jucători din mediul politic din România.

 

Poate că este fotografia reală, de care aveam nevoie, pentru că, dincolo de măcelul la care am asistat, am văzut că sunt mari dificultăţi în înţelegerea a ceea ce înseamnă statul de drept, în cunoaşterea tratatelor semnate şi ratificate de parlament. Criteriile politice de aderare la UE au fost anulate etc.

Asta este, cred, o constatare dramatică, care se referă la ceva de maximă gravitate, şi anume, surpriza de a vedea abandonarea subită, în sens larg, dar şi în profunzime, a unor consensuri care
s-au realizat nu foarte uşor de-a lungul a 20 de ani.

În România, într-un fel sau altul, foarte greu, împiedicat, cu oscilaţii, s-au realizat multe progrese, din punct de vedere constituţional, al unor standarde, al unor principii, al unor acorduri semnate. Cantitatea acestora este atât de mare, încât, probabil, sunt puţini oameni care controlează această „bibliotecă“ a normelor, a valorilor, a principiilor, a procedurilor unui stat de drept. Iar ideea că în timp lucrurile evoluează de la simplu la complex, de la puţin la mai mult, de la rău la bine, de la urât la frumos, de la necinste la cinste ş.a.m.d. s-a dovedit a fi o iluzie. Au fost procese oscilante, cu multe tendinţe regresive, cu multe situaţii în care am făcut paşi rapizi înapoi, cu multe momente de cădere în marasm, în minciună şi complicitate. Din acest punct de vedere, vara aceasta este intervalul cel mai ilustrativ pentru această colecţie infectă de regrese şi degringolade. Niciodată nu am văzut mai bine cât de rău poate să se comporte mediul politic românesc şi cu ce costuri, în primul rând pentru populaţie, pentru românii din ţară şi din afară, şi pentru viitorul apropiat. Vom vedea în lunile viitoare, poate în anii următori, cât de scump va plăti România această criza stupidă.

 

Preşedinţia

Cu acces la resurse majore instituţionale, legate de siguranţa naţională, de reprezentarea externă, de dezbaterea publică, Preşedinţia a fost scoasă din funcţiune în totalitate. Blocajul a plecat de la conflictul dintre liderii noii guvernări şi Băsescu, căruia i s-au reproşat încălcări flagrante ale Constituţiei, care, debitate pe diverse canale, au devenit un pachet de subiecte controversate la nivel instituţional, asupra căruia nu există un consens normativ.

Cum s-au comportat, cât de bine au făcut faţă uraganului politic instituţiile statului?

Aş începe cu Preşedinţia, nu cu preşedintele, deşi am avut în această vară şansa de a avea două feluri de preşedinţi, cel suspendat şi cel interimar. M-aş referi în primul rând la instituţia în sine, pentru că, deşi pare să fie o instituţie unipersonală dată de un lider, Preşedinţia este în primul rând o instituţie a statului. Cer scuze pentru o precizare care ar părea banală în alte ţări…

Ori de câte ori cel care vremelnic este în această funcţie crede că Preşedinţia înseamnă preşedintele, iese pe uşa greşelilor. Cei care îşi dau seama că, de fapt, Preşedinţia este o instituţie, au şansa să facă şi lucruri bune pentru ţară. Referitor la episodul recent, e de remarcat un blocaj funcţional al acestei instituţii, o dereglare a raporturilor instituţionale între Preşedinţie, guvern, partidele politice în ansambul lor şi, desigur, parlamentul.

O importantă instituţie a statului, care are acces la resurse majore de ordin instituţional, legate de siguranţa naţională, de reprezentarea externă, de dezbaterea publică, a fost pur şi simplu scoasă din funcţiune în totalitate. Acest blocaj a plecat de la conflictul dintre noua guvernare, sau dintre liderii noii guvernări, mai curând, şi Traian Băsescu, căruia i s-au reproşat încălcări flagrante ale Constituţiei. Toate aceste reproşuri debitate pe diverse canale au devenit între timp un pachet de subiecte controversate la nivel instituţional, asupra căruia nu există de fapt un consens normativ. Nici măcar Curtea Constituţională a României nu a evitat pe deplin aceste capcane.

Ca să extind puţin discuţia, e de precizat că un preşedinte are, în mod curent, trei nivele de raportare la mediul din afara Preşedinţiei: mesajul public, o comunicare directă referitoare la teme publice importante, o raportare făcută fie prin dispoziţii formale, fie prin influenţa asupra unui partid, să zicem de guvernământ, cum a fost cazul aici cu PDL, fie de suprapunere peste funcţii de conducere ale unor alte instituţii, cum ar fi premierul. Al treilea nivel priveşte acţiuni explicite, acţiuni oficiale în care există o răspundere juridical directă, explicită.

Dintre aceste trei nivele, Băsescu a excelat mai ales în mesajul public, în comunicarea privind raportarea directă la principalii factori de decizie. În realitate, a fost foarte greu pentru cei care au formulat documentul suspendării să dovedească concret acţiuni cu caracter strict instituţional ale lui Traian Băsescu care pot fi incriminate.

Pe de altă parte, este vizibil pentru toată lumea, nici chiar Traian Băsescu nu poate contesta, influenţa sa majoră asupra guvernării, mai ales în perioada guvernelor Boc, care a fost, într-un fel sau altul, greu de cuantificat normativ. Întrebarea la care nu s-a răspuns încă formal, concret şi foarte clar este în ce măsură acestea au constituit direct şi pregnant încălcări ale Constituţiei.

Acum rămâne de văzut care vor fi primele cinci iniţiative pe care le va declara Traian Băsescu după revenirea la Cotroceni.

 

Parlamentul

Parlamentul azi reprezintă o mobilizare de politruci sub comanda iresponsabilă a unor lideri într-o misiune absolut controversată. N-am văzut proiecte de legi, iniţiative civice asumate la nivel politic. Parlamentul are un mecanism important, de a genera o majoritate care sprijină opţiuni strategice majore. Majoritatea, în actuala criză, a fost contrafăcută prin transfer de „traseişti“, în contrast deplin cu rezultutul alegerilor anterioare.

Dar am avut prilejul, odată cu suspendarea preşedintelui Băsescu, să vedem cum arată o alternativă.

Din păcate, interimatul a fost, pentru scurt timp din fericire, prilejul pentru a arăta că există multe alte moduri de a te comporta absolut greşit la nivelul acestei instituţii a statului român. Concret, Crin Antonescu a realizat, ca salariat la Cotroceni, câteva ceremonii de depunere de jurământ la remanieri, o serie de întâlniri controversate cu trimişi externi, ambasadorul Statelor Unite sau cel al Departamentului de Stat şi cu cei de la FMI, toate soldându-se cu urmări mai mult decât contradictorii. De asemenea, este grav că d-l Crin Antonescu şi la televizor, şi în public s-a implicat activ în campania pentru referendum, ceea ce e un exemplu şocant de încălcare a cadrului normativ.

 

A făcut exact ceea ce îi reproşase preşedintelui suspendat.

Antonescu a reuşit în câteva săptămâni să facă multe dintre lucrurile care i se reproşează lui Băsescu şi să mai adauge, cu multă originalitate, alte aberaţii. Chiar dacă formal pare să fi înlocuit o persoană, în realitate Antonescu a făcut în mod explicit o foarte gravă substituire a rolului de preşedinte interimar cu cel de copreşedinte al USL.

În fine, cu acest proces al suspendării, am ajuns într-un impas major şi întrebarea este: cum, cine va reface, din punct de vedere funcţional, ca perceptive intern şi internaţional, şi ca sistem, prestigiul şi autoritatea instituţiei prezidenţiale? Avem acum două rezultate personalizate: Traian Băsescu revine la Cotroceni, dar cu 7,4 milioane de voturi negative în raniţă, iar Crin Antonescu, interimatorul, ne-a arătat cât de riscant şi de costisitor ar fi să ajunga el preşedintele românilor. Cu ce se va mai ocupa după revenirea sa de la Neapole?!

 

Dar parlamentul? Cum a traversat criza?

Într-o societate modernă, expusă unei dinamici convulsive, nu vorbim neapărat doar de criză, parlamentul ar trebui să fie pilonul principal al mediului politic democratic: prin echilibru, prin control, prin diversitatea participanţilor şi mai ales prin misiunea majoră a reprezentării cetăţenilor. În România, parlamentul s-a transformat în opusul acestui lucru, cel puţin în ultimul interval. Se invoca foarte des, poate cel mai des, cuvântul „democraţie“. Dar invocarea democraţiei a devenit în fapt o şmecherie ordinară pentru o serie întreagă de abuzuri. În mod firesc, parlamentul ar trebui să aibă iniţiative cu referinţă la agenda publică. Ce vedem? Zero barat. Parlamentul azi reprezintă o simplă mobilizare de politruci, sub comanda iresponsabilă a unor lideri într-o misiune absolut controversată. N-am văzut proiecte de legi, n-am văzut iniţiative civice asumate la nivel politic. De asemenea, parlamentul are un mecanism foarte important, cel de a genera o majoritate care sprijină opţiuni strategice majore. Majoritatea, în actuala criză, mai grav, a devenit o majoritate contrafăcută prin transfer de „traseişti“, în contrast deplin cu rezultatul alegerilor anterioare. Majoritatea care s-a manifestat în aceasta criză este o majoritate ilegitimă, prin complicitate şi printr-un trafic de influenţă absolut ordinar. Cred că acest interval care a descalificat parlamentul este unul dintre cele mai grave fenomene din evoluţia politică a României din ultimii 20 de ani.

 

În plus, înregistrăm şi concepţia foarte multor parlamentari cum că parlamentul este o putere „ultimă“ în stat.

E tot ce poate fi mai nedemocratic într-un stat. Este un nonsens la adresa parlamentului să se dorească puterea absolută. Cine, în democraţie, cere putere absolută este împotriva democraţiei.

Problema e că, dacă actualele tendinţe rămân active, ce putem aştepta de la campania din noiembrie? Scandal, defăimare, utilizarea abuzivă a administraţiei publice locale şi centrale, cu o deplasare iresponsabilă a agendei publice de la agenda reală la răzbunări personale. Riscul este ca, angrenând instituţia parlamentului, cu toate criteriile şi principiile formal democratice, în această harababură instituţională, alegerile pentru parlament să fie transformate într-o nouă criză, al cărei scop să nu fie reprezentarea românilor, ci organizarea unei noi serii de jocuri politice ieftine în sine, dar costisitoare prin consecinţe.

O altă problemă: după o astfel de campanie, aşa cum prin inerţie se conturează a fi, vom avea un parlament cu o majoritate redusă din start la rolul de instrument pentru iniţiative abuzive, hazardate şi adesea strict personale. Ăsta este un foarte mare pericol şi, dacă până acum se spunea că veneau minerii şi stricau parlamentul, acum parlamentul
s-a autodistrus prin jocuri politice absolut iresponsabile.

 

USL

USL, care reclama din opoziţie abuzurile lui Băsescu, a practicat la putere amatorism, autoritarism şi agresivitate la nivel instituţional. USL a dovedit o selecţie clientelară, hazardată a titularilor în ministerele cheie. În 100 de zile au avut o remaniere impusă pe nepotriviri clare între titulari şi ministerele încredinţate, cu consecinţe şi costuri ridicate atât în funcţionarea guvernului, cât şi ca ecou internaţional negativ aproape generalizat.

Ce putem spune despre USL?

USL a apărut iniţial ca o relansare a opoziţiei în România, binevenită la vremea respectivă, bazată pe complementaritate, dacă am putea crede că „pesediştii“ sunt social-democraţi şi „peneliştii“ sunt liberali. USL a venit cu lideri oarecum proaspeţi, mai ales Victor Ponta, umblat prin culisele Palatului Victoria cu diverse funcţii şi deodată apărând în fruntea PSD, un om tânăr, ambiţios, deja iniţiat în jocurile puterii, capabil să ţintească obiective importante. Şi, de ce nu?, un Crin Antonescu, cu vocaţie pentru comunicarea publică, pentru, să zicem, transparenţă. Pentru a lua probleme delicate şi a le întoarce pe toate părţile.

USL, în opoziţie, anunţa schimbări semnificative în eliminarea carenţelor a ceea ce se numea regimul Băsescu. Şi se acumulase, după ani întregi, sub Boc şi Ungureanu, o colecţie semnificativă de probleme negative. Un alt avantaj al USL, mai ales după alegerile din iunie, era că dispunea de o desfăşurare largă la nivel local. Victoria din iunie instalase în primul rând baza USL, ceea ce părea o premisă de bun-simţ pentru un regim eficient, cu acoperire semnificativă înainte de parlamentare şi cu perspectiva unei majorităţi consistente în parlament.

 

USL a avut prilejul de a desfăşura până la alegeri un proiect pilot. Ce a ieşit?

În primul rând, ca în orice coaliţie (şi în CDR, şi în Alianţa D.A.), se produce un fenomen aproape inevitabil de estompare a partidelor, care, înainte, fiind separate, aveau o viaţă internă considerabilă, evenimente, iniţiative, o pondere diferită, dar clară, în viaţa publică. USL a estompat aproape complet şi social-democraţia, câtă era, a PSD şi mai ales liberalismul PNL. Şi mai ales viaţa de partid.

A apărut un fel de consulat Ponta-Antonescu însoţit de o camarilă servilă şi destul de incompetentă, care luau decizii pe care le anunţau la televizor, de unde aflau şi ceilalţi membri din conducerea partidului, ca să nu mai vorbim de cei din teritoriu. De asemenea, au apărut în prim-plan, cu pregnanţă şi în permanenţă, practici controversate în utilizarea normelor fundamentale ale funcţionării statului de drept. USL, dintr-o alianţă care reclama din opoziţie abuzurile lui Băsescu, a practicat, fiind la putere, o mixtură de amatorism, autoritarism şi agresivitate la nivel instituţional. Tot USL, raportându-se la guvern, aflându-se acum la putere, a dovedit o selecţie clientelară, hazardată a titularilor în ministerele cheie. Nici n-au trecut 100 de zile şi au avut o remaniere impusă pe nepotriviri clare între titulari şi ministerele încredinţate. Aceasta a avut consecinţe şi costuri ridicate atât în funcţionarea guvernului, cât şi ca ecou internaţional negativ aproape generalizat. La ora actuală, pentru principalii factori externi recunoscuţi pe plan internaţional, mai ales din perspectiva României, ca ţară din UE, NATO, angajată în cooperare cu FMI, ecoul internaţional este negativ şi generalizat, în unele privinţe chiar profund. Inclusiv la nivelul liderilor mişcărilor din care fac parte cele două partide.

Astfel, prin modul în care a funcţionat USL de când a ajuns la putere, s-a realizat o compromitere dezolantă a unei opoziţii alternative pentru următorii ani. USL putea să ne demonstreze că după alegeri vom avea o guvernare cel puţin de patru ani, cu lideri proaspeţi, cu partide active, odihnite în opoziţie şi pline de idei, cu un program – despre care nu ştim dacă mai există pe undeva vreo copertă măcar –, cu practici noi, cu proceduri noi şi de asemenea cu un ecou public pe care la alegerile locale îl aveau pe masă. România a pierdut un potenţial de alternativă la guvernare pe care cele două partide, în anii trecuţi, îl probau, la nivel de oameni, de iniţiative. La ora actuală, chiar şi dacă sunt în aceste partide – şi sunt, cunosc, evaluez în continuare – oameni de calitate, entităţi, grupuri de specialişti, iniţiative ţinute în sertar, este destul de greu de crezut că ele vor deveni dominante în cazul că USL, şi probabil că va fi aşa, va veni la putere.

Şi atunci mi-aş pune următoarea întrebare: mai există, oare, premise, şanse, interese, suport şi influenţă pentru a corecta această evoluţie pe termen scurt, dezastruoasă pentru USL? Acest scurt interval de guvernare a consumat USL ca pe un meteorit care a izbit Pământul în zona României, rămânând acum un simplu bolovan. Cei doi, Ponta, Antonescu, şi mecanismul pe care îl presupuneai că ar putea exista în spatele lor sunt şi rămân de neoprit.

 

Ponta

Premierul Ponta a compromis funcţia de prim-ministru cu o fervoare fără precedent. Tema plagiatului a rămas ca o pisică moartă în mijlocul sufrageriei, putrezind şi mirosind urât în tăcere. Situaţia nu a fost clarificată şi faptul ăsta ne spune mult despre persoana lui Victor Ponta, despre această deplasare a atenţiei, a priorităţilor, a responsabilităţilor personale ca premier şi a guvernului ca ansamblu, la tema suspendării.

Cei doi sunt adevăraţii lideri sau există altcineva în spatele lor?

Ei sunt liderii şi formali, şi reali, şi efectivi ai partidelor, ai USL şi, la ora actuală, ai structurilor de guvernare majore. Dacă însă în spatele lor există un alt nivel obscur, şi acest lucru nu este imposibil, rămâne de văzut. Deocamdată însă, răspunderea le revine pe deplin.

Cum s-a comportat guvernul în acest interval?

O primă observaţie. Guvernul, în ultimele 100 şi ceva de zile, a fost marele absent din mediul politic, instituţional şi chiar din mediul public din România.

Dacă nu era Florin Georgescu la Finanţe şi alţi câţiva nou veniţi în acest minister, am fi rămas, ca să zic aşa, cu lumina neplătită. Rectificarea care are loc în aceste zile dovedeşte că sunt şi oameni care îşi văd de treabă în aspecte strict financiare, cu influenţă în menţinerea unui minim echilibru economic. Deşi urmăresc cu atenţie majoritatea ministerelor, aş putea spune că cel care a funcţionat ţinând cât de cât un anumit echilibru, precar însă, a fost Ministerul Finanţelor. Totodată, există o inerţie generalizată, venită de data asta de la vârf către ministere, şi acesta este un aspect periculos. Guvernul USL a adăugat la lipsa de eficienţă a guvernării anterioare agresivitate, instabilitate şi multe aspecte dubioase. Guvernarea MRU a fost, ca să zicem aşa, o guvernare secretă. Nu puteai să-ţi dai seama ce au de gând să facă, era un guvern misterios şi ineficient. Guvernarea USL este gălăgioasă, scandaloasă şi sterilă, iar premierul Ponta a compromis funcţia de prim-ministru cu o fervoare fără precedent. Tema plagiatului a rămas ca o pisică moartă în mijlocul sufrageriei, putrezind şi mirosind urât în tăcere. Situaţia nu a fost clarificată şi faptul ăsta ne spune mult despre persoana lui Victor Ponta, despre această deplasare a atenţiei, a priorităţilor, a responsabilităţilor personale ca premier şi a guvernului ca ansamblu, la tema suspendării. Nu întâmplător unii au vorbit de o lovitură de stat. Cred că termenul este nepotrivit. Lovitura de stat este o treabă mult mai serioasă. Noi avem un scandal de mahala de doi bani, care însă, ca efect, a dus la anihilarea funcţionării Guvernului României. Este oare Africa de Sud destul de departe ca să revină Victor Ponta la realitate?

 

Unde ne-am fi aflat acum dacă nu ar fi existat reacţiile Comisiei Europene şi ale Statelor Unite?

Aici apare o dilemă pentru societatea românească. Dacă apreciem şi recunoaştem că un echilibru bun în funcţionarea sistemului instituţional în România provine din influenţa şi presiunea externă a UE, a FMI şi a guvernelor marilor puteri, inclusiv al SUA, atunci nu văd de ce ne plângem că România a ajuns o colonie. Cât timp nu-şi va asuma propriul efort de autoguvernare, România va funcţiona ca o colonie, dacă, şi este un mare dacă, aceste entităţi internaţionale vor mai avea timp, bani şi nervi să-şi piardă vremea cu dosarul românesc.

În loc de concluzie, aş pune câteva întrebări. Care este până la urmă motivaţia reală a acestei conduite – individuale, colective şi instituţionale? În numele cui a venit la serviciu premierul Ponta în aceste 100 de zile? În orice caz, nu în numele românilor, nu în numele unei reprezentări adecvate în parlament, nu în numele priorităţilor şi ţintelor strategice asumate de România. O altă întrebare ar fi: cât prestigiu, câtă popularitate, câtă influenţă îi va aduce în viitor lui Ponta această ipostază finală de looser, pentru că a pierdut războiul pentru suspendarea lui Traian Băsescu, deci este un învins, la începutul unei campanii în care se caută învingători? Să nu uităm de Crin Antonescu, de asemenea, un om cu mari ambiţii de parvenire politică. În viitor, amândoi apar ca rătăciţi într-un labirint al ratărilor fără sfârşit. Întrebarea, într-adevăr, ar fi cine este de fapt şeful acestor două personaje? Pentru că nu le-aş putea spune nici persoane, nici personalităţi, ci doar personaje.

 

PDL

Băsescu a fost în acest interval aproape singur. Mult mai grav însă, dincolo de acest joc absurd al campaniei de suspendare, mi se pare că PDL nu a demonstrat, după ieşirea de la guvernare, nici vocaţie, nici intenţie, nici capacitate de a juca rolul de principal partid de opoziţie. După ce s-au jucat şi au făcut pe jucătorii la putere sub Boc şi Ungureanu, atent îndrumaţi de Băsescu, pedeliştii au dispărut în ceaţă.

PDL reprezintă azi opoziţia. Cum apreciaţi prestaţia lor?

Decăderea PDL pare deplină şi, aş spune, chiar definitivă. Un partid care a fost aproape 20 de ani în prim-planul vieţii politice, la guvernare sau în opoziţie, ca un factor extrem de puternic şi de influent a devenit o entitate fantomatică.

PDL nu poate fi „acuzat“ că l-ar fi susţinut pe Traian Băsescu în această criză. Pare paradoxal, pentru că motivaţia debarcării lui Băsescu de la Preşedinţie a fost tocmai că şi-a arogat rolul de a fi adevăratul preşedinte al PDL, adevăratul premier al Guvernului PDL, aşa că, prin contrast, firesc ar fi fost, dacă într-adevăr Băsescu le-ar fi fost şef când erau la putere, acum să facă şi ei un minim efort de a se bate pentru Băsescu. E greu de observat ceva semnificativ în conduita liderilor PDL, a organizaţiilor de bază din teritoriu care să-i fi oferit lui Băsescu suport, angajament, condiţii.

Marea contribuţie a cooperării dintre Băsescu şi PDL a fost o altă temă controversată şi jalnică a acestui interval, şi anume tema boicotului. În fond, liderii PDL au avut ideea „genială“ de a scăpa de orice fel de datorie prin impunerea acestei tactici, nu strategii, a boicotului. Prioritatea boicotului pentru PDL şi după aceea şi pentru Traian Băsescu ne arată că şi-au recunoscut incapacitatea de a face faţă situaţiei. Au dovedit cât de uşor renunţă la întreaga cultură şi funcţionalitate a democraţiei, care se bazează pe participare, nu pe ascunderea în pădure sau în garaj… Am putea spune că Băsescu a fost în acest interval aproape singur. Mult mai grav însă, dincolo de acest joc absurd al campaniei de suspendare, mi se pare că PDL nu a demonstrat, după ieşirea de la guvernare, nici vocaţie, nici intenţie, nici capacitate de a juca rolul de principal partid de opoziţie. După ce s-au jucat şi au făcut pe jucătorii la putere sub Boc şi Ungureanu, atent îndrumaţi de Băsescu, pedeliştii au dispărut în ceaţă.

Noi la ora actuală nu avem opoziţie. Or, ea ar fi cu atât mai necesară, cu cât cei care în mod formal se află la putere sau folosesc puterea sunt adesea iresponsabili şi nu guvernează România.

Noutatea e că avem, în sfârşit, un guvern fără UDMR. Cine nu visa asta? Visa PRM, visa Becali, visa chiar Partidul Civic Maghiar. PSD şi PNL au declarat că nici nu se gândesc să primească UDMR la guvernare. Într-un an în care au mai apărut declaraţii radicale ale unor responsabili iresponsabili de la Budapesta, se poate vedea, privind mai calm, că prezenţa UDMR în Guvernul României nu a fost un moft. Cât priveşte PPDD, nu văd nicio schimbare, aceeaşi fanfaronadă la o televiziune bizară.

Să tot faci alegeri într-o ţară ca asta!!

 

Antonescu

Ca salariat la Cotroceni, Antonescu a realizat câteva ceremonii de depunere de jurământ la remanieri, o serie de întâlniri controversate cu trimişi externi, ambasadorul SUA sau cel al Departamentului de Stat şi cu cei de la FMI, toate soldându-se cu urmări contradictorii. Este grav că d-l Antonescu şi la televizor, şi în public s-a implicat activ în campania pentru referendum, ceea ce e un exemplu şocant de încălcare a cadrului normativ.

Tabloul zugrăvit de dvs. e sumbru.

Nu e un tablou, e doar descrierea unei caricaturi de democraţie în care convieţuim… În această vară, fără intervenţia unui factor extern, ostil, democraţia din România a dispărut aparent subit, pentru că, dacă stăm să ne uităm la principalele instituţii ale statului, la principalii factori politici care susţin, hrănesc sau ţin sub presiune acest sistem instituţional, este o situaţie incredibilă. Pare o autoinvazie!

 

Şi totuşi, nu se tem de nimic cei vremelnic la putere? Avem justiţie!

Avem justiţie?! Un sistem politic care se autointitulează democratic, fără o justiţie independentă, funcţională şi de bună calitate, devine ceea ce avem acum în România. Cred că justiţia nu este doar o parte a sistemului instituţional, doar o parte a mediului public. Este, ca să zicem aşa, miezul acestui mediu. Dacă ea este firavă, alterată sau este neputincioasă în spaţii cheie ale vieţii publice, toată această încrengătură de elemente instituţionale cu flăcăi vremelnic aflaţi în maşini păzite de sepepişti se transformă într-o harababură. Adică, ceea ce avem acum în România.

De aceea cred că aceasta este tema cea mai acută a intervalului. Şi aş avea o veste bună şi o veste proastă. Să ne amintim că butonul roşu s-a aprins declanşând degringolada odată cu trimiterea lui Adrian Năstase la Rahova. Aparent, acesta nu era decât un fapt de viaţă personală, dar nu a fost, având în vedere că Năstase nu este oarecine, ci unul dintre cei mai importanţi lideri pe care i-a avut mediul politic din România în ultimii 20 de ani, unul dintre premierii cu prezenţă pregnantă pe plan intern şi internaţional şi un lider de partid cu o putere deosebită într-un interval de timp. Cum a ajuns Năstase la Rahova este o problemă pe care el refuză să o recunoască şi să o explice şi se ascunde ca şi tânărul lui coleg şi fost doctorand în spatele unei maşinaţiuni. Părea de necrezut că Năstase va încheia măcar unul dintre procesele care sunt pornite de ani buni. Iată că a avut loc o finalizare de proces şi, în mod absolut şocant pentru toată lumea, în primul rând pentru el, Năstase s-a trezit la Rahova într-un mod mai mult sau mai puţin compromiţător. Are deja vreo 60 de zile de „cantonament“, cum chiar el l-a numit. Întrebarea mea este, pentru că îl cunosc de mult, l-am evaluat în nenumărate cazuri, nu neapărat critic, dacă va învăţa ceva din această lecţie? Sau aş întreba: câte zile îi trebuie lui Năstase să stea în puşcărie ca să se trezească la realitatea autentică a propriei sale persoane şi a vieţii publice din România, care n-a avut mulţi de calibrul lui în ultimii 20 de ani?

Pe de altă parte, câteva sute de procese, aceasta este vestea bună, sunt în curs de finalizare, deşi păreau că nu se vor finaliza niciodată.

Aici este, după părerea mea, momentul de răspântie în care se află România, la care mediul politic, atât cât este el, lideri politici de toate culorile nu ar face faţă.

Aceasta este marea sfidare care i-a scos din minţi pe toţi aceşti flăcăi. Este de fapt, din această cauză, punctul de referinţă al crizei, iar ieşirea din criză se va face, după cum vedem, numai printr-o funcţionare justă, corectă, normală a justiţiei. Aş avea deci o întrebare: există în România o justiţie funcţională, la nivel de instanţă, de procuratură? Vedem că ceva se întâmplă! Ar trebui să se mai întâmple câteva lucruri, nu puţine, aşa încât să putem şi noi, ca români, să spunem că şi în România există o justiţie funcţională la nivel de instanţă, de proceduri, la nivel de finalizare de cauze mai mult decât evidente.

Să vedem, acum, care vor fi primele cinci măsuri pe care le va semna d-na Pivniceru, în calitatea sa de nou ministru al Justiţiei?

 

Mai multe evaluări au ajuns la concluzia că miza acestei nebunii de vară a fost chiar justiţia şi că se încearcă o stopare, o readucere a justiţiei în ghearele politicului.

Vestea şi mai proastă ar fi ca funcţionarea justiţiei să apară în continuare marcată direct de influenţa politicului. Şi ceea ce este chiar şi mai grav este că politicul, în forma în care apare acum, sub forma unor persoane, a unor jocuri instituţionale, nu înseamnă decât o pereche de mănuşi uzate pentru mâini murdare. Mă tem că alunecarea va continua.

Obsesia mea este: cine ar putea să oprească această degringoladă? Există posibilitatea de a strânge împreună factori care să creeze o alternativă? În România 2012?!

Stai ! Era să uit. A mai auzit cineva de Avocatul Poporului?!…

 

Interviu cu DOREL ŞANDOR, analist politic, realizat de RODICA PALADE