Sarkozy: o problemă de credibilitate

0
44

Niciodată până acum, clasa politică din Franţa nu a fost prinsă într-un scandal de o asemenea anvergură. Afacerea Sarkozy pune în discuţie credibilitatea întregii opoziţii de dreapta a fostului său lider aflat în plin proces de revenire şi chiar a justiţiei franceze, dacă e să dăm crezare fostului preşedinte şi simpatizanţilor săi, precum şi publicaţiilor franceze cu simpatii de dreapta. Se merge până la a cere din nou modificarea Constituţiei.

La câteva zile după ce dădea de înţeles că şi-ar dori să revină ca lider al partidului şi poate să can­dideze la prezidenţialele din Franţa, în di­mi­neaţa de 2 iulie, apărea pe toate site-urile fran­ceze acelaşi breaking-news: „Sarkozy, arestat preventiv“. Coincidenţă? Nu există nicio dovadă că ar fi altceva.

De când şi-a început cariera politică, Sarkozy a fost me­reu omul controverselor. Că ne referim la decizii politice (să reamintim momentul 2005, când, în calitate de mi­nistru de Interne, a ordonat re­primarea dură a protestelor din suburbii), la limbaj („Casse-toi, pauv’ con!“, „racaille“ , criticile fără perdea la adre­sa cancelarului german) sau la imagine (în special cele ce ţineau de viaţa sa personală – ruptura cu Cécilia Attias, în plină campanie electorală, relaţia cu fotomodelul Carla Bruni), Sarkozy a făcut tot timpul deliciul presei, toc­mai pentru că discreţia nu a fost niciodată punctul lui forte.

Fostul şef de stat nu s-a ferit niciodată de con­troverse. Era pus la adăpost chiar de lege. Pen­tru cea mai bună parte din ca­riera sa po­li­ti­că, Sarkozy a beneficiat de imu­ni­tate, că ne referim la cea parlamentară, ministerială ori prezidenţială. Şi totuşi, după 24 de ani de imunitate, vine şi momentul în care trebuie să dea so­co­teală.

Numele său apare în cinci mari dosare politico-judiciare. Cel puţin cinci, de fapt. Primul, re­feritor la încercările sale de a obţine informaţii legate de mai multe anchete care îl vi­zau. Apoi, suspiciunea că ar fi acceptat, prin di­verse filiere, bani de la fostul dictactor li­bi­an, Muamar Gaddafi, pentru a-şi finanţa cam­pania electoralǎ. Lui Nicolas Sarkozy i s-a re­proşat însă că ar fi primit în mod ilegal şi su­me mari de la moştenitoarea grupului L’Oréal, Liliane Bettancourt. O altǎ afacere mai veche, care ajunge de fiecare datǎ până la Nicolas Sar­kozy, este aşa-numitul scandal Bernard Ta­pie, în care cel din urmă (om de afaceri) ar fi primit o recompensă de peste 400 de mi­li­oa­ne de euro în urma unui litigiu arbitrat de stat în favoarea sa. Asta în vremea cât Ni­colas Sarkozy era preşedinte. În fine, un ultim dosar, de dată mai recentă, se referă la fi­nan­ţele partidului şi facturi fictive, aşa-numitul dosar Bygmalion, în urma căruia şi-a dat de­mi­sia acum câteva zile toată conducerea UMP, inclusiv liderul Jean-François Copé. În toate aceste dosare arborescente, firele duc mai devreme sau mai târziu la numele lui Sar­kozy. Dovezi, nu au fost însă niciodată su­ficiente ori suficient de clare. Anchetele sunt începute de mulţi ani, drept pentru care prea puţini (chiar şi în propriul său partid) con­si­deră că ar fi vorba de un complot pentru a împiedica revenirea sa în politică.

 

Cazul e unul exemplar, în toate sensurile cu­vântului, pentru că, pentru prima dată, se tre­ce peste ceea ce era un tabu în Franţa: imu­ni­tatea şefului de stat (chiar şi după încheierea mandatului). În acest sens, va trebui mo­di­fi­ca­tă Constituţia în aşa fel încât nici şeful sta­tu­lui să nu mai fie deasupra legii. Actualul li­der de la Elysée a promis-o în campania elec­to­ra­lă, aşa că a venit vremea să îşi ţină pro­mi­siunea, după doi ani.

Până atunci însă, justiţia trebuie lăsată să-şi facă treaba. Pentru că, dacă în acest caz nu va merge până la capăt, va părea fie că a ce­dat presiunilor, fie că dă dovadă de incom­petenţă.

Cel mai mare pericol în acest caz este cel al po­­­litizării cazului. Preşedintele François Hol­lande, de pildă, a preferat să nu intre în jocul acu­za­ţiilor iniţiat de „sarkozişti“ şi să păstreze tă­ce­rea. Tot ce a spus a fost că în Franţa jus­ti­ţia es­te independentǎ şi cǎ prezumţia de ne­vi­no­vǎţie rǎmâne un principiu esenţial. Nu e ne­a­pă­rat o „eschivă“, cum o numeşte Le Pa­ri­sien, ci o soluţie prin care lupta să fie păs­tra­tă în domeniul judiciar, nu să ajungă în cel politic.

Chiar dacă e fost preşedinte şi un lider im­portant al dreptei, Nicolas Sarkozy trebuie să rămână un justiţiabil ca oricare altul. În ciuda încercărilor mai mult sau mai puţin evidente (inclusiv gestul de a ieşi la TF 1 imediat după eliberare ca să denunţe actuala putere şi să se prezinte drept o victimă) de a aduce aceas­tă luptă în terenul politicii, magistraţii trebuie să-şi facă treaba independent de presiuni, de­claraţii şi reflectări în presă. În caz contrar, va fi decredibilizată atât puterea judiciară, cât şi cea politică din Hexagon. Ulterior, dacă ac­ţio­nând independent, va reieşi că Sar­kozy tre­bu­ie exonerat, vor trebui găsite şi modalităţi de a repara pre­judiciile de imagine. Nimic în po­li­tică nu e în­să definitiv. Nici măcar o con­dam­na­re nu poa­te în toate cazurile să încheie o ca­rieră po­litică, aşa cum a fost dovedit deja în ca­zul Alain Jupé, coleg cu Nicolas Sarkozy şi proas­păt revenit în prim-plan ca lider de partid. //

 

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!