Statul care ne pierde

0
3

Răul care a cangrenat firmele de stat trebuie tăiat din rădăcină, dimpreună cu cei care i-au asigurat perpetuarea în ultimii 22 de ani.

În mediul privat viața nu e deloc ușoară. Se muncește mult, adesea foarte mult, într-un mediu stresant, competitiv și mereu în schim­bare. Totul trebuie făcut într-un fel în care să producă mai mult decât cos­tă. Altminteri, lumea pleacă acasă.

Într-o firmă de stat, viața e in­comparabil mai ușoară. Se muncește puțin, adesea foar­te puțin, într-un mediu lejer, necompetitiv și deloc în schim­bare. Totul se face într-un fel în care produce mai puțin de­cât costă. Și, cu toate astea, nimeni nu pleacă acasă.

Acoperite de icomprehensibila degringoladă din mediul politic al ultimelor câteva luni, au trecut prea puțin observate dezvăluirile re­cente privind situația din câteva companii-fa­nion ale statului român: Poșta Română, Ta­rom și Hidroelectrica.

Conform unei analize apărute în Ziarul Fi­nan­ciar, deși are cea mai mare reţea de dis­tri­buţie din ţară şi monopol pe trimiterile de sub 50 de grame, Poşta a adunat pierderi de pes­te 100 de milioane euro în ultimii trei ani. Asta n-a împiedicat deloc compania să în­re­gis­treze cheltuieli salariale de circa 70% din to­talul cheltuielilor de exploatare.

Într-un studiu din 2012 privind industria ser­viciilor poștale, realizat de firma de con­sul­tan­ță Accenture pe 26 de com­panii de profil din America de Nord, Europa, Africa, America Latină și Asia Pacific, pro­cen­tul preponderent de costuri salariale este de 50%. Pentru Poșta Română, diferența de 20% este egală cu peste 60 de milioane de euro anual.

Tot 60 de milioane a pierdut, doar anul trecut, Tarom. Asta după ce, în precedenții trei ani, mai pierduse încă 120 de milioane de eu­ro, adică aproape un sfert din cifra totală de afaceri.

Ultimul caz, cel al Hidroelctrica, este și cel mai revoltător, prin detalii aproape ne­ve­ro­si­mile prezentate în raportul publicat recent de administratorul judiciar. Citez: „Salariaţii com­paniei de stat, intrată în insolvenţă în luna iunie a anului curent, beneficiază de 70 de be­neficii, prime jubiliare, indemnizaţii, a căror pondere este mai mare cu 300% faţă de sa­lariul de bază. Câteva exemple: 30 milioane de lei primă de vacanţă, 21 milioane de lei deplăsări ale personalului din şi de la serviciu, inclusiv pentru deplasări în interes personal cu familia, 13 milioane de lei diurne pentru delegaţii, 18 milioane de lei sporuri de fi­de­litate şi prime jubiliare, 31 milioane de lei pri­me de vechime. Alte sporuri acordate sala­ri­a­ţilor Hidroelectrica sunt pentru decesul so­crilor, bunicilor sau nepoţilor, pentru formare profesională, zilele libere plătite pentru studii, ore suplimentare plătite cu 200% din salariul de bază sau pentru fidelitatea «ne­între­rup­tă» faţă de companie“.

Situațiile de mai sus sunt o palmă zdravănă tra­să pe obrazul oricărei firme private din Ro­mânia care se dă peste cap să reziste în con­dițiile extrem de dificile prin care trec eco­no­mia și piețele de desfacere. O palmă și mai zdravănă trasă pe obrazul oricărui ad­mi­nis­trator de firmă din țara asta, care nu doarme nopțile în care nu e sigur că poate asigura pla­ta salariilor sau a altor cheltuieli curente pen­tru că îi cad contracte sau are întârzieri la plăți de la parteneri de afaceri sau de la stat. Statul, ale cărui firme huzuresc într-o ma­ximă nesimțire, are întârzieri de plată către firme private care depășesc și doi ani.

Asta nu e economie de piață. E o înșelătorie pe față. Unii trag de le sar capacele pentru fiecare leu, în timp ce alții huzuresc pe mo­nopoluri de stat pe care le patronează prin nu­miri politice ferite de orice urmă de res­pon­sabilitate sau decență. Poveștile pe care le aud de la oameni care au încercat să miște ce­va în companiile românești de stat sunt nă­ucitoare. Contracte uriașe plătite unor terți pen­tru nimic, refuzul unor contracte profi­ta­bile doar pentru că presupuneau muncă în plus, familii întregi angajate până la a șaptea spi­ță în firmă, oriunde apărea vreun loc căl­duț, și așa mai departe. În companiile astea, sindicatele nu mai apără de mult drepturile slariaților. Apără un sistem mafiot, în deplină în­țelegere cu cei cu care ar trebui să ne­go­ci­e­ze, pentru ca toată lumea să-și poată păstra avan­taje nerezonabile, nemuncite și neme­ri­tate.

Dacă ideea de CEO privat la partid sau la mi­nister nu pare să aibă nicio șansă, programul CEO privat la companiile de stat ar trebui spri­jinit din toate părțile, dacă vrem să avem vreo șansă, vreodată, ca economia ro­mâ­neas­că să se însănătoșească cu adevărat. Răul ca­re a cangrenat firmele de stat trebuie tăiat din rădăcină, dimpreună cu toți cei care i-au asigurat perpetuarea în ultimii 22 de ani. //