Tom autonom

0
2

 Alfredo Di Stefano, saptamana trecuta: "Mai slabiti-ma, cu galacticos! Care galactici? Erau cat se poate de muritori. Sa nu mai aud cuvantul asta prostesc! Galacticos, pe care ii tot pomeniti, erau sa distruga clubul". La 81 de ani, Di Stefano, intemeitorul Realului, distinge perfect intre sacru si profan. Si gaseste, tocmai el, demiurgul, foarte putin sacru in fotbal. Galacticii de care vorbim, prelungind stilistica inepta a jurnalismului spoit cultural, sunt o eticheta, o imitatie sterila a sacrului. Ce pune, atunci, in miscare fotbalul mare? Profanitatea. E o idee greu de acceptat, in climatul festiv-tropical pe care ne-am obisnuit sa-l respiram oriunde e vorba de fotbal: in finala Cupei Mondiale sau in apocalipsa "ciocnirii totale" pe care ziarele o prevestesc cutremurate, in avancronici la Otelul -Steaua. Insa profanitatea, prin care ar trebui sa intelegem, fara regret si fara jena, cea mai simpla si mai nefardata ipostaza a omului, e decisiva. Ne ajuta o declaratie ceva mai veche si mult, mult mai nebagata in seama a aceluiasi Di Stefano. Intrebat, acum mai bine de 25 de ani, ce deosebeste o mare echipa de o trupa obisnuita, Di Stefano, pe atunci antenor la Real, a avut de spus ceva foarte brutal: "Foamea! Foamea adevarata!". E clar, Di Stefano nu vorbea (numai) de glorie. Foamea pe care Di Stefano o punea in fruntea lucrurilor ce fac fotbalul sa se miste e chiar foamea aceea care chinuie si educa, loveste si lasa o amintire cumplita, in stomacul, dar si in sufletul oricarui muritor. Foamea de care vorbea raspicat Di Stefano, un tanar crescut in belsugul unei ferme argentiniene si un adult contemporan cu propriul sau cont solid in banca, e, insa, si foamea cu burta plina, acel instinct neiertator si inalt care impinge la fapte si refuza relaxarea. Cand a recurs la discursul despre foame, Di Stefano era deja un om lamurit. Si nelinistit. Fotbalul urma calea jucata de fotbalisti degrevati: fie ca pierdusera complet amintirea foamei de acasa, fie ca erau incapabili sa traiasca o clipa de ambitie morala gratuita.

 

Copilul plapumarului se va potoli

 

Cel putin de la jumatatea anilor ‘80, motorul cu foamete a disparut, pur si simplu, din fotbalul mare. Din fericire, copiii flamanzi, racolati de vreun agent care lasa pe masa familiei un sac de faina si o roaba de unt, sunt, azi, o imagine mitica. In Europa de Vest, regula nu admite exceptii, iar in rest cazurile de saracie extrema tind sa fuga, si sa se imputineze, tot mai la Est. Copiii nu mai ajung desculti in pragul cluburilor, iar parintii s-au deprins sa depuna un 500 de euro, in atentia antrenorului care, poate, va da, astfel, o sansa de joc odraslei. Insa aceasta lipsa de profanitate mizera nu are nicio vina. Daca, maine, ne-am intoarce la mahalalele din care a rasarit acum 40 de ani Florea Dumitrache, dar l-am trimite pe fiul nehranit al plapumarului in fotbalul de astazi, efectul ar fi nul. L-am asteptat in zadar pe Dumitrache. Nu mai e de ajuns sa mori de foame in Ferentari sau la Tecuci. Odata ajuns la o echipa mare, maricica sau chiar mica, copilul infometat va invata spontan etica relaxarii. Va afla, adica, inca din cantonament, ca fotbalul e ceva care da importanta si, in mod fundamental, scuteste de datoria de a avea datorie. Consumam, astazi, fotbalul in masura in care ne lasam convinsi de caracterul exceptional, sacru, "galactic" al acestui joc, de capacitatea lui de a produce zeitati moderne si de efectul inaltator al acestei chimii superioare asupra noastra. In mai putine cuvinte, ne complacem in Panteon, cu iluzia ca suntem preoti-observatori. Nu facem, de fapt, nimic altceva decat sa ne oglindim intr-un paradis fabricat. Eroii sunt falsi, pentru ca nu-si castiga gloria intr-un fel anume si nu-si cer sa treaca probe. Tot ce au de facut e sa stea in rama si sa ne lase sa-i celebram, dupa ce tot noi le-am descoperit, din senin, maretia. In acest fel, fotbalul devine la fel de glorios si la Tecuci, si la Madrid. Publicul isi indoapa cu amulete in tricou dorul marunt dupa importanta de sine, iar jucatorii prospera, aproape indiferent la ce fac in teren. Daca a venit, cumva, infometat de acasa, copilul plapumarului se va satura repede. Adica se va potoli. Apoi va deveni celebru. Pentru ca e fotbalist.

 

Biografia si morala foamei

 

Acest fel de a trai fotbalul, iubindu-l cu o pasiune care goleste de merit si umple de emfaza, era vizibil, inca de la inceputul anilor ‘80. De aici, izbucnirea si recursul lui Di Stefano la virtutile "foametei". Intr-un fel, cu totul involuntar, Di Stefano insusi a fost coautor principal al acestei deplasari grave. Geniul lui Di Stefano a grabit publicul spre credinta in supranatural. Dar Di Stefano si putinii sai continuatori, Pele, Cruyff, Beckenbauer, nu pot fi incarcati prea mult. Toti au dezvoltat o ambitie straina de circumstantele nasterii. Niciunul nu a confirmat mitul saraciei care strapunge spre glorie. In schimb, toti au dovedit ca ambitia se poate pune in miscare, fara sa fie impinsa din spate de nevoi primare. Acest tip de fotbalist desprins de determinismul propriei fise sociale a dovedit ca "foamea" de performanta e, de fapt, o stare morala, nu un dictat biografic. Tocmai acest tip obsedat de fotbalul pur a cedat, treptat, locul unui personaj care joaca pentru a-si confirma statutul extrafotbalistic. Noua vedeta e un factor de mondenitate selecta. Dresata de "consilieri de imagine", ea gusta din placerile superioare ale omului subtire si se lanseaza, ca Figo, de pilda, pe piata achizitiilor de arta moderna. Sau devine port-drapel al marilor gale de moda, stabilind, astfel, in ochii unui public recunoscator, ca e arbitru al elegantei. Ambitia sau "foamea" de fapte nu dispar cu totul, ci se transfera in escapade orgiastice (de unde un mare consum de "modele"), in teribilism financiar (ceasul de 11.000 de euro) sau in acte de violenta neprovocata pe teren (numarul vatamarilor grave a crescut, in ciuda restrictiilor tot mai numeroase, impuse de arbitraj). A venit timpul sa vorbim despre Instalatorul din Preston.

 

Ce inteleg octogenarii

 

 Tom Finney s-a nascut in 1922, spre a deveni mare fotbalist, si a ramas in acelasi loc. La Preston. Si cu viata, si cu fotbalul. In 1939, imediat dupa ce a semnat primul contract profesionist cu Preston North End, pe atunci o forta in fotbalul englez, a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial. Finney a plecat pe front si a luptat cu Armata a 8-a a maresalului Montgomery, in Egipt. Revenit acasa, Finney a putut sa joace, in sfarsit, fotbal, pe placul inimii. Din 1946 pana in 1960, Finney a refuzat toate ofertele si a ramas la Preston. A devenit faimos, intr-un fel anume, care inspira mai degraba respect decat reverie. A jucat, din Divizia B, in Nationala, vreme de 12 ani, pana in 1958. S-a simtit mereu dator sa-si tina echipa macar in divizia secunda si aici, in aceasta incapatanare casta si modesta, e de gasit "foamea" lui Finney. Preston a trait atat cat l-a putut scoate la joc pe Finney. Apoi a disparut. Ambitia extrema a acestui om care a respins contracte in Italia, la Manchester si Liverpool, nu s-a sprjinit nicio clipa pe prima de joc sau pe foamea de acasa. Finney s-a socotit, pe buna dreptate, autonom. Acasa, unde a trait modest, dar fara griji, a urmat sfatul tatalui, care a insistat ca Tom sa invete meserie. Si anume, chiar meseria tatalui: instalator. Tom a invatat si a mers pe doua salarii. Din fotbal a luat 14 lire pe luna, suma maxima ingaduita, pe atunci, in fotbalul englez. Din reparatii a luat mai putin, dar nu mult mai putin si problema foametei a fost complet anihilata. Fotbalul a ramas bun de joc si de castigat. Se zice ca, intr-o zi, presedintele Federatiei engleze s-a plans ca are probleme cu apa din tevaria de acasa. Seara s-a pomenit la usa cu Instalatorul din Preston. Care a reparat, a luat cecul, s-a suit in tren si a plecat spre casa. A doua zi la pranz avea de castigat un meci pentru Preston North End. Din ambitie si din placere. Nu a ajuns niciodata bogat ca Di Stefano, octogenarul lui Real, dar ceva ii uneste si i-ar face sa se inteleaga. Fara sa inteleaga de ce s-a pierdut fotbalul din glorie si cum de a ramas numai gloria din fotbal.