Umanism cu fapta

0
24

Poate că multiculturalismul e până la urmă un drum închis, poate că nu, vom vedea. Dar a-ți rata propriul potențial de umanitate și umanism, de decență în spațiul social și de minimă solidaritate față de cei care au nevoie de ea este în mod sigur un veritabil eșec individual. Nu al meu.

 

Generația „decrețeilor“, născută în co­mu­nismul ceaușist și maturizată în libertatea postrevoluționară, are, prin chiar această dublă apartenență, un rol de pivot. Ea a cunoscut în mod direct atât contextul totalitar, cât și pe acesta democratic. Putem face comparații în­tre lucruri trăite pe propria piele și între structurile atât de diferite ale vieții noastre.

Pe vremea lui Ceaușescu, nimeni nu vorbea de mul­ticulturalism, iar ideea că „puritatea“ noastră etnică poate fi contrazisă prin statistici era scan­daloasă. Acum, perspectiva s-a schimbat într-atâta, încât a mai vorbi despre o omogenizare și o purificare etnică trimite cu gândul direct la conflictul din spațiul ex-iugoslav și la masacrele de acolo. Abor­darea, însă, are a respecta criteriul cro­no­logic. Înainte de a înregistra eșecul mul­ti­culturalismului (cum au făcut-o, explicit, politicieni de marcă din Uniunea Eu­ro­peană), să reconstituim și să arhivăm ca un proces obiectiv istoricește eșecul to­ta­litarismului rasist și xenofob, cu paleta sa de orori.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1332/desen_dce.jpg

Totalitarismul acesta în care și noi am trăit, indiferent de culoarea lui ideologică și de lozincile de la care se revendică, încearcă să șteargă diferențele și să distrugă țesutul social – iar când o ripostă la el nu este posibilă, asta și face. E plin trecutul re­cent de dictatori megalomani care au făcut o inginerie criminală asupra po­poa­relor „lor“, construind unanimități și uni­cități, lichidând minoritari vinovați de a fi astfel și suscitând ura colectivă împotriva celui diferit. Eșecul proiectului comunist s-a putut vedea și în această sferă. Nu nu­mai că, după căderea comunismului în Eu­ropa de Est, în fostul „lagăr socialist“ nu a fost mai multă armonie etnică, dar sen­timentul de apartenență, confiscat și ins­trumentalizat de totalitarism, a explodat în anii ’90 și a căpătat aspectul res­pin­gător al alungării ori exterminării ce­lui­lalt. Exacerbarea naționalismului și extre­mismului, a xenofobiei este la noi efectul ceaușismului: ea subîntinde două perioade istorice, atât cea a „Epocii de Aur“ (în ca­re s-a manifestat direct și continuu), cât și cea a anilor ’90 (în care s-a manifestat intermitent, dar extrem de virulent). Abia intrarea României în Uniunea Europeană a diminuat, până la eliminare, agenda po­li­tică a unui Corneliu Vadim Tudor, cel mai fidel legatar al național-comunismului de­funct.

Abia acum voi ajunge la multiculturalism, după ce a devenit, sper, evident că vechea stare de lucruri nu reprezenta nor­ma­li­ta­tea, firescul, umanismul (fie el și so­cia­list), ci, dimpotrivă, anormalitatea, ne­fi­res­cul, totalitarismul. Celor care aruncă vor­be grele refugiaților de astăzi și întorc spatele dramei lor individuale, familiale, comunitare și colective le-aș reaminti cum e să vrei să fugi dintr-o țară în care nu se mai poate trăi și cum e să găsești în față un gard de sârmă ghimpată și o au­toritate care te trimite înapoi la „ai tăi“. Le-aș reaminti nu numai cum era să fugi din România trecând înot Dunărea în anii ’80, ci și cum a fost plecatul după mi­ne­riada din iunie 1990. Iar elementul re­fe­ren­țial important în ecuație este nu doar con­textul opresiv ori represiv de care vrei să te eliberezi, ci și contextul democratic, plu­ralist, firesc în care ajungi să te exilezi, să te re­fugiezi, să fugi.

Multiculturalismul po­li­ti­ci­lor occidentale, așa eșuat cum pare, a încercat măcar să aplice principiile unui uma­nism nu numai cu vor­ba, ci și cu fapta. Un stat democratic și o societate pros­peră și-au deschis „por­țile“ pentru oameni ve­niți din alte părți și atât de diferiți de majoritatea primitoare, încât numai o po­litică multiculturală putea prezerva di­fe­rențele. E suficient să ne gândim la țările nordice, campioane în sfera respectării drep­turilor omului și a garantării celui la diferență (etnică, religioasă, politică, de gen, sexuală), pentru a ne reprezenta mo­delul pozitiv de tratare a valurilor de „stră­ini“ integrați fără asimilare forțată și cu respectarea coeficientului de alteritate. Și este, de asemenea, suficient să ne gândim la forțele politice care au capitalizat elec­to­ral orice efect negativ direct sau colateral al acestei integrări, pentru a ne re­po­zi­țio­na pe tabla valorilor umaniste, de pe care tot alunecăm înspre margini. Aceste forțe politice sunt cele de extremă dreaptă.

În postcomunism și în miezul unei epoci noi, de mari convulsii, prefaceri, schim­bări și mutații, agenda multicul­tu­ra­lis­mului mi se pare incomparabil mai bună decât cea a extremismului de dreapta, ca­re se hrănește din eșecul ei – prezumat ori real. Am călătorit suficient, în ultimul de­ceniu, în Occident pentru a vedea cu ochii mei schimbările. Exotismul est-eu­ro­pea­nu­lui ajuns la Paris, imediat după 1989, s-a pierdut complet prin valul de nou-veniți din ultimii ani, respectați și, da, protejați de autorități în aceeași măsură ca ma­jo­ritarii. Nu m-a surprins prea tare că po­li­țistul ucis în atentatul de la Charlie Hebdo era musulman și că acolo nu era un con­flict între credințe, cum s-a spus, ci unul între valori (valorile celui care ucide și valorile celui care încearcă să-l îm­pie­di­ce). Oare polițistul Ahmed Merabet, omo­rât în plin Paris de către teroriști, nu a devenit un simbol al apărării legii cu orice cost și indiferent cine ar încerca să o în­calce?

 

Cu cât o țară europeană este, ca să zic așa, mai avansată pe dru­mul acesta destul de dificil și sinuos al democrației, cu atât po­liticile față de azilanți, emi­granți, refugiați sunt mai generoase. Și in­vers. Cu cât o țară este mai înapoiată și mai îndatorată reflexelor mentalitare to­ta­litare, cu atât majoritatea e făcută să arunce mai des vina pe străini. Este, prin urmare, mai puțin îngrijorător ex­tre­mis­mul de dreapta din țările nordice, care poa­te fi exact circumscris și controlat, di­minuat prin rezistența corpului social și prin aplicarea legii. Îmi pare mult mai pe­riculos extremismul oficial, cu de­rapajele instituționale și cu folosirea forțelor de ordine nu pentru apărarea străinilor de in­fractori, ci în lumina tratării lor ca in­frac­tori. Un stat european, vecin al nostru, face asta, iar o asemenea politică de dreap­ta fără liberalism și fără umanism e mai șocantă decât un marș al neonaziștilor în­tr-o capitală occidentală.

Va fi nevoie de multă înțelepciune, des­tulă moderație și permanentă actualizare a valorilor europene pentru a face față acestei mutații, cu consecințe im­pre­dic­ti­bile, dar în mod sigur majore. Ne schim­băm paradigma, ceea ce pentru est-eu­ropeni este mai puțin traumatizant decât pentru occidentali, fiindcă noi am su­pra­viețuit totalitarismului comunist și am în­vă­țat să ne adaptăm la nou, comparându-l mereu cu un trecut oribil. Însă pentru ce­tățeanul occidental dintr-o urbe având rit­mul ei de generații, deodată confruntată cu un aflux de populație sensibil diferită, șocul recepției trebuie că e proporțional cu șocul integrării pentru nou-venit.

 

Este într-adevăr dificil să susții și să aperi simultan și dreptul la diferență, și numitorul comun al legilor și regulilor valabile pen­tru toți; și dreptul la opinie și expresie liberă, și sentimentele unei co­mu­nități lezate prin exercitarea acestuia; și proprietatea privată, cu bunăstarea ma­jo­rității, și integrarea cu alocări semni­fi­cative în bugetul public a cetățenilor oc­ci­dentali de primă generație. România e în­că departe de această problematică, dar să nu ne bucurăm prea tare de distanță. Cu cât țara noastră va micșora decalajul față de țările europene dezvoltate, cu atât pro­blemele „lor“ vor fi și ale noastre. Suntem experți în formele fără fond; dar fondul se va pune și se va impune și la noi, într-o zi ce nu-mi pare prea îndepărtată.

La finalul acestei discuții, cât mai de­pa­sionalizată, pe o tematică fierbinte și o pro­blematică extrem de complicată, e poate nevoie de o addenda personalizată. Am fost dintotdeauna înclinat să mă pun în situația inconvenabilă a omului de lân­gă mine și să văd cum îi e. De la alcoolici în ultimul grad la oameni săraci lipiți pământului și de la invalizi care cerșesc la cerșetori care mimează invaliditatea, de la pensionari care îi „încurcă“ în autobuz pe tineri călători plesnind de sănătate la fe­mei cărora li se vorbește urât de către „băr­bați“ autoritari; în fine, de la „po­po­nari“ la „curve“, de la „jidani“ la „ciori“, de la „țigani“ la „bozgori“… Lista clișeelor și etichetelor infamante este lungă – pe măsura neputinței noastre de a înțelege că cel despre care gândești și vorbești așa e un om la fel ca tine și că nimic nu-ți dă dreptul să i te consideri superior și să-l excluzi.

Poate că multiculturalismul e până la ur­mă un drum închis, poate că nu, vom ve­dea. Dar a-ți rata propriul potențial de uma­nitate și umanism, de decență în spa­țiul social și de minimă solidaritate față de cei care au nevoie de ea este în mod sigur un veritabil eșec individual. Nu al meu.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!