Un papă care dă cu pumnul?

0
34

În zborul dintre Sri Lanka și Filipine, papa Francisc a dat un interviu. Mi-a reținut atenția următoarea propoziție: „Căci este adevărat că nu trebuie să reacționezi violent, dar dacă dl. Gasbarri – și papa l-a arătat cu mâna pe responsabilul cu călătoriile papale care se afla lângă el –, la care țin foarte mult, spune o grosolănie despre mama mea, trebuie să se aștepte să primească un pumn! Este normal! Este normal!”. Spunând asta, papa a schițat în treacăt lovitura.

Afirmația celui mai înalt slujitor al Bisericii Catolice m-a contrariat. Îmi imaginez că aceste cuvinte n-ar fi putut nicicând să iasă din gura papei Ioan Paul al II-lea. Eu am învățat că nu e creștinește să dai cu pumnul. În nici o împrejurare. Nu împinsese oare această religie caritatea, mila și iubirea până la paradox? Nu ceruse oare Isus de la noi o răsturnare interioară de asemenea proporții încât să ajungi să-ți iubești dușmanul și să întorci, celui care te lovește, și celălalt obraz? Și toate astea în speranța că specia umană, educată în spiritul noii religii, ar fi urmat cândva să se „domolească”. Cum să fie atunci, pentru Apostolul lui Isus, lovitura cu pumnul „normală”? Normal o fi fost pentru faimosul Zidane să-i dea un cap în gură adversarului său pe terenul de fotbal și să-l pună la pământ, când acesta (se pare) proferase „o grosolănie la adresa mamei lui”. Dar pentru papă? Cum să spună capul Bisericii Catolice așa ceva?

Se știe din corespondența sa că, atunci când a scris Idiotul, Dostoievski a vrut să vadă dacă e în stare să întruchipeze într-o persoană finită infinitul frumuseții depline. [1] Prințul Mîșkin nu este altceva decât replica literară a lui Isus, „reîncarnarea” lui în coordonatele de timp și loc ale vieții autorului. În romanul lui Dostoievski, Mîşkin primeşte o palmă de la Ganea Ivolghin. Dacă e să ne luăm după declarația papei Francisc, Mîșkin nu se poartă „normal”: el nu se grăbește să-i întoarcă lui Ivolghin palma! Nu face decît să-i spună: „O, nici nu ştii cât de rău o să-ţi pară! Cât de mult ai să suferi că ai făcut asta!“. Altfel spus, îl livrează pe Ivolghin conștiinței lui, de a cărei existență Mîșkin nu se îndoiește. Sau, dacă se îndoiește, speră că replica lui o va trezi. Şi, într-ade­văr, Ivolghin îi va cere lui Mîşkin permi­siunea de a-i săruta mâna.
Dacă am înțeles eu bine, normalitatea creștinismului este tocmai această anormalitate care intră în lume pe poarta unei uriașe mizericordii: credința că până și în ultimul criminal palpită flacăra uitată, sau încă neaprinsă, a umanității sale. Că în oricare dintre noi există, chiar dacă atrofiată, dar aptă să renască, capacitatea de a-l recunoaște în cele din urmă pe celălalt ca seamăn. Și că, în consecință, lovindu-l, te lovești pe tine și, deopotrivă, chipul lui Dumnezeu în oglinda căruia am fost creați.
Când Isus se lasă crucificat, o face cu gândul că oame­­nilor o să le pară cândva nespus de rău că au făcut asta şi că redempția va fi pe măsura grozăviei faptei lor: tot răul lumii se va topi în scenariul teribil și sublim al răstignirii. Moartea celui ce afirma că este Dumnezeul întrupat urma să fie cea mai pedagogică moarte din istoria omenirii. „O, nici nu ştiţi cât de rău o să vă pară că faceți asta!“ pare să le spună El oamenilor.
Desigur, e cu totul altă discuție dacă proiectul pedagogic creștin a eșuat sau nu. Suntem înclinați, fie doar și uitându-ne în treacăt la istoria creștinismului, să spunem  mai degrabă că el a evoluat pe un teren extrem de accidentat. Pe lângă slujirea „mai marii glorii a lui Dumnezeu”, secole la rând oamenii au continuat, numindu-se creștini, să se pălmuiască și să se ucidă, fără să se gândească vreo clipă că prin fiecare crimă a lor (făcută adesea chiar în numele lui Isus!) îl ucideau încă o dată pe cel ce voise să-i facă mai buni. Nu au venit, așa cum a făcut Ivolghin cu Mîșkin, să-i ceară iertare. Au continuat, așa cum consideră și papa Francisc, că e „normal” ca în anumite situații („când ești provocat”) să dai cu pumnul. Cine are oare dreptate: papa Francisc? Sau Isus?

În pasul al doilea, mi-am zis că poate, pentru o clipă, papa și-a lăsat deoparte sacerdoțiul și că, în loc să ne înalțe pe noi la el, a hotărât să se coboare el către noi. Poate, mi-am zis, a vorbit ca psiholog amator, ca om, ca unul obișnuit, care, nu e așa?, are și el, ca tot omul, instincte, un fond adânc și netemperat de agresivitate naturală. Și căruia, când și când, îi mai scapă câte un pumn în falca seamănului său. O fi vorbit, mi-am zis, „ca simplu cetățean”. Dar aici apare a doua problemă: are voie cetățeanul, când e jignit, adânc jignit, nerespectat, să reacționeze la nivelul „spontaneității” sale de individ și să dea cu pumnul? Nu cumva cetățeanul este tocmai suprema invenție a modernității, invenția umanității evoluate care nu ridică niciodată pumnul și pe care se întemeiază societățile lumii numite „civilizate” – tocmai pentru că la temelia lor au un cetățean, adică o ființă civilă și civilizată?
Hobbes, se pare, a fost primul gânditor european care, la jumătatea secolului al XVII-lea, a avut ideea genială că starea naturală de agresivitate a omenirii, în care fiecare își face dreptatea cu pumnul, este păguboasă, pentru că duce la o stare de război perpetuă din care nimeni nu câștigă definitiv, dar toată lumea, à tour de rôle, pierde. Societatea nu va obține starea de pace și nu va putea să-i ofere fiecărui individ securitatea decât dacă fiecare va accepta să predea în mâna statului aportul lui la violența colectivă. Statul „colectează”, prin instituții specializate, cantitatea de violență de care e capabil fiecare dintre noi și ajunge astfel singura entitate delegată să împartă dreptatea și să desemneze, „investindu-le” (adică dându-le costumul, uniforma funcției, in-vestio), persoanele care, în numele aplicării legilor, vor utiliza violența (armata și poliția, în principal). Așa a apărut ideea fondatoare a societății moderne, desemnată sub formula „monopolul statului asupra violenței”. Treptat, din această teorie s-a născut, căpătându-și expresia juridică, practica socială pe care s-au întemeiat statele moderne. Teoria lui Hobbes din Leviathan a fost re-formulată și sistematizată în termenii filozofiei politice în două texte faimoase: unul al lui Max Weber (Politica, o profesie și o vocație, 1917), iar celălalt al lui Norbert Elias (Procesul civilizării, 1939). Am să citez din fiecare text câteva propoziții devenite clasice.

Max Weber:

Astăzi însă, trebuie să spunem că statul e acea comunitate umană care își arogă (cu succes) dreptul de a avea, în granițele unui anumit teritoriu, monopolul asupra violenței fizice legitime. Fiindcă ceea ce e specific prezentului este faptul că tuturor celorlalte grupări, precum și persoanelor individuale, dreptul de a recurge la violența fizică le e acordat numai în măsura în care statul le cedează acest drept, el constituind unica sursă a „dreptului” la exercitarea violenței. [2]

Norbert Elias:

Stabilitatea particulară a aparatului psihic de autoconstrângere, care rezultă ca o caracteristică decisivă a aptitudinilor specifice fiecărui om „civilizat”, se află în cea mai strânsă dependență cu formarea instituțiilor monopoliste ale exercitării forței fizice […]. Abia odată cu formarea unor asemenea instituții monopoliste stabile se creează acel aparat social de condiționare care va determina ca individul să fie obișnuit de copil cu o temperare a propriilor sale porniri, precis reglementată și constantă. […]

Atunci când se formează un monopol de putere, se creează spații pacificate, câmpuri sociale în cadrul cărora în mod obișnuit nu se exercită forța fizică. [3]

Trei lucruri rezultă de aici:

1. Că nici un individ, în nici o împrejurare (cu excepția apărării legitime), nu poate, într-o societate civilizată, să recurgă la violență pentru a-și face dreptate singur.

Atingerea pe care o suferă un membru al societății din partea altuia (începând cu lezarea onoarei prin proferarea injuriei și terminând cu uciderea celei mai apropiate ființe – copil, părinte, soț/soție) nu poate fi reparată decât prin recursul la instanțele statului care dețin monopolul violenței legitime.

2. Că nici un individ, în fața nici unei provocări (chiar dacă aceasta vizează  onoarea sau simbolurile credinței sale), nu poate invoca creșterea temperaturii afective pentru a justifica activarea potențialului său de violență.

3. Că orice societate civilizată își obține „spațiul pacificat” (acolo unde e asigurată securitatea fiecăruia dintre noi), în măsura în care fiecare dintre noi este educat de la o vârstă fragedă să-și reprime pornirile ce tind să iasă la lumină din straturile imemoriale  ale „stării de natură”.

Lupta pentru crearea acestui spațiu pacificat și pentru monopolizarea legitimă de către stat a violenței a avut, în fiecare societate occidentală, istoria ei. Cu toții ne amintim de acele scene din westernuri în care „eroul civilizator” se dă de ceasul morții să-i prindă pe bandiți, dar nu pentru a-i omorî, ci pentru a-i preda, legați fedeleș, completului de judecată. Astăzi, dacă pe o autostradă din Germania îi faci pe geam semn cu degetul unui partener la trafic, riști să te alegi cu o condamnare. În schimb, mi-a rămas în minte cazul petrecut în blânda noastră capitală în urmă cu câțiva ani. Un șofer i-a făcut observație unui tânăr care, la stop, a deschis geamul mașinii și și-a golit scrumiera în stradă. Acesta era cu încă trei prieteni. S-au dat jos cu toții din mașină și l-au bătut cumplit pe cel care, prin mustrarea lui, „îi provocase”. Omul a murit în drum spre spital. Era medic.

Să observăm că religia creștină a încercat să obțină la scară planetară, recurgând la o constrângere moral-religioasă – păcatele săvârșite în „lumea de aici” au fost așezate în orizontul punitiv al infernului –, acel tip de pacificare pe care societatea modernă a obținut-o la scară regională prin instituirea pedepsei instituționale imediate și proporționale cu violența faptei. Proiectul nemaipomenit de ambițios al creștinismului nu s-a putut realiza decât în parte, în măsura în care promovarea universalității unei religii a iubirii a intrat în repetate rânduri în contradicție cu utilizarea mijloacelor violente ale impunerii ei. În schimb, a avut succes contractul social laic, care condamnă în imediat violența individuală, refuzând să o contextualizeze și, astfel, să o justifice. Astăzi, gradul de civilizație al unei societăți se măsoară exact după succesul pe care ea îl obține în educarea rezistenței la provocare a fiecărui membru al societății. Un individ e cu atât mai civilizat cu cât reușește să-și inhibe mai eficace riposta agresivă. În franceză există o expresie, se faire violence, „a te constrânge”, a-ți ține în frâu pornirile și emoțiile, a te abține, a te înfrâna, a te violenta pe tine, pentru a nu întoarce violența în afară.
Revenind acum la locul de la care am pornit, la declarația papei Francisc, putem conchide că vorbele sale vin în răspăr atât cu credința creștină, cât și cu regulile de constituire și funcționare ale societății moderne. Pumnul papal, cu alaiul său de justificări, vine chiar și de dinaintea societăților în care duelul era o cutumă și când la injurie se răspundea nu cu un pumn și cu o bătaie în piață, ci cu o provocare la duel. (Duel care va fi suprimat, din clipa în care statul va reuși să-și aroge definitiv monopolul asupra violenței legitime.) Dacă ar fi „normal” ca replica la insultă să vină prin pumn, atunci aș fi îndreptățit să-mi imaginez principalele artere de circulație ale Bucureștiului pline de oameni umblând în patru labe și cu ochii umflați. Pumnul papal se justifică prin periculoasa (și falacioasa) logică a cântarului: pe un taler al cântarului e injuria, pe celălalt, pumnul. Un pas mai departe și ajungem la grozăvia recentă de la Paris: pe un taler al cântarului este caricatura ca ofensă adusă simbolurilor credinței; pe celălalt, masacrarea a douăsprezece persoane. Am putea chiar spune, dacă ne mai arde de glume, că suntem în fața scenariului deformat al duelului dintre doi „gentlemeni”: unul se prezintă la locul duelului cu un creion și o hârtie, iar celălalt cu un kalașnikov. E drept, în acest caz, cei doi n-au convenit asupra armelor ce urmau să fie folosite.

Lăsând orice ironie deoparte, putem afirma că drama actuală a omenirii provine din amestecul, prin imigrare necontrolată, unor societăți aflate pe trepte cu grade diferite de pacificare internă. Altfel spus, din amestecul de societăți în care recursul la violență este gestionat după reguli complet diferite. Într-unul din cazuri, însăși religia este cea care, prin potențialul ei afectiv enorm, încă netemperat și neîngrădit, generează această violență. Iar argumentul că în aceste cazuri nu de religie e vorba, ci de o deformare a ei este unul subțire. Toate idealurile trag după ele, susținând că nu le aparține, istoria exceselor și crimelor pe care le-au generat. Vrând-nevrând, trebuie să avem curajul să discutăm despre miezul fierbinte al religiilor cu care ne-am trezit de la naștere în brațe. Și, atunci, să avem curajul să punem întrebarea: „Ce ne facem cu religia?”. Ce ne facem cu potențialul ei exploziv? Ce ne facem, vorba lui Cioran, cu trecerea de la adorație la epilepsie? Cum e cu putință ca slujirea unui zeu să provoace deopotrivă lacrimi de iubire și sânge?

(Dar despre asta voi vorbi într-un alt text. Deocamdată am doar titlul lui: Oala lui Epictet. Cele două toarte ale religiei.)

NOTE________________

[1] Am reluat aici câteva formulări din textul Ce înseamnă „frumusețea va salva lumea”?, pe care l-am publicat pe platforma Contributors la 10 martie 2014.

[2] Max Weber, Omul de știință și omul politic, Humanitas, București, 2011, trad. Ida Alexandrescu, p. 81 (am intervenit sumar în traducere).

[3] Norbert Elias, Procesul civilizării. Transformări ale societății. Schița unei teorii a civilizării, volumul II, Polirom, 2002, traducere de Monica-Maria Aldea, p. 216.

Articol publicat de contributors.ro

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!