Viaţa de apoi a P.C.R.

0
4

Fragment din volumul “Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc” de Vladimir Tismăneanu.

 

Ce s-a întâmplat cu membrii de partid? 1989–2000

Este destul de curios faptul că momentul în care occidentalii s-au gândit, în sfârşit, că aveau de-a face cu o revoluţie a fost acela când au văzut la televizor imaginile din România: mulţimi, tancuri, împuşcături, sânge pe străzi. Atunci şi-au zis: „Aceasta ştim că este o revoluţie“ şi, desigur, ironia este că aceasta a fost singura care nu a fost.

Timothy Garton Ash, martie 1999

Imediat după revoluţia din 1989, spre deosebire de Ungaria şi Polonia postleniniste, în România nu exista, în interiorul elitei de partid, nici o facţiune luminată, orientată spre reforme, care să negocieze tranziţia. Cadrele dezafectate ale partidului şi Securităţii erau izolate, înspăimântate şi, cu foarte puţine excepţii, incapabile să articuleze măcar un minimal program alternativ la cursul dezastruos impus de Ceauşescu. Partidul Comunist Român, unul dintre cele mai mari din lume în termeni proporţionali, nu a avut o conducere colectivă şi nici o viaţă internă de partid sau un dialog real între eşaloanele inferioare şi cele superioare. Ani în şir, Ceauşescu şi coteria sa s-au bazat pe pretenţia ideologică a autonomiei faţă de neostalinista Uniune Sovietică. Prin urmare, până la sfârşitul conducerii sale, Ceauşescu izolase România atât faţă de Est, cât şi faţă de Vest. Cu unele excepţii din cadrul Securităţii şi armatei, Ceauşescu nu avea susţinători loiali în România. Acest lucru nu era totuşi valabil în ce priveşte sprijinul pentru regimul leninist, pentru statul socialist al „bunăstării“ şi pentru rolul conducător al partidului comunist (sau, mai bine spus, al nomenclaturii).

Mulţi români dispreţuiau, urau chiar tirania lui Ceauşescu, dar nu preţuiau valorile liberale şi democratice de tip occidental. În 1989, Ion Iliescu, care nu avea nici o consideraţie pentru Ceauşescu, dar care credea într-o Românie a comunismului reformist, i-a succedat lui Ceauşescu ca şef al birocraţiei de stat. În primele luni ale anului 1990, România a fost condusă de autoproclamatul Front al Salvării Naţionale (F.S.N.), al cărui lider era Iliescu. Au apărut partide politice, mişcări şi asociaţii civice. Intelectualii critici au cerut o decomunizare rapidă şi au criticat eforturile echipei lui Iliescu de a se menţine la putere, acuzând F.S.N. de deturnarea revoluţiei şi instaurarea unui regim „criptocomunist“. Confruntarea dintre grupurile şi mişcările anticomuniste şi cele care proveneau din partidul comunist a fost dură, în special în timpul raidului minerilor la Bucureşti în iunie 1990. Cu toate acestea, în 1990 şi 1992, Iliescu a câştigat votul popular. În cele din urmă, F.S.N. s-a scindat într-un grup mai orientat către reforme, condus de Petre Roman (prim-ministru între 1990 şi 1991), şi susţinătorii lui Iliescu. Primul grup a pus apoi bazele Partidului Democrat, iar cel de-al doilea şi-a schimbat numele în Partidul Democraţiei Sociale din România (P.D.S.R.). Ruptura dintre foştii aliaţi a fost profundă şi a dus la apropierea crescândă dintre Roman şi coaliţia anticomunistă.

Primul deceniu al experienţei postcomuniste a României i-a confruntat pe cercetătorii tranziţiei cu un paradox frapant: cea mai abruptă ruptură cu vechea ordine a dus la cel mai puţin radicală transformare. Multe figuri vechi, cum ar fi cea a lui Iliescu, au rămas la putere după ce şi-au pus cu abilitate măşti noi. Pe de altă parte, câteva figuri vechi din afara P.C.R. au revenit în politica românească, dar nu au putut ajunge la putere. De exemplu, la începutul anilor ’90, reînviatul Partid „istoric“ Naţional-Ţărănesc Creştin şi Democrat (P.N.Ţ.C.D.), care reprezenta „dreapta“ (în opoziţie cu „stânga“ lui Ion Iliescu), a urmat iniţial o strategie confruntaţională, anticomunistă. Ulterior, înţelegând eşecul opoziţiei extraparlamentare, „dreapta“ a fondat propria-i coaliţie-umbrelă, care includea atât partide propriu-zise, cât şi mişcări civice. Cea mai importantă personalitate a acestei coaliţii a fost Corneliu Coposu, de profesie avocat şi fost deţinut politic, care stătuse şaptesprezece ani în închisorile comuniste. Coposu l-a ales personal drept contracandidat al lui Iliescu în alegerile din 1992 pe profesorul universitar Emil Constantinescu. În 1996, Constantinescu a candidat din nou împotriva lui Iliescu, criticând lipsa reformelor economice profunde, corupţia endemică, ambiguitatea revoluţiei din 1989 şi refuzul de a rezolva probleme cum ar fi împiedicarea accesului cetăţenilor la dosarele poliţiei secrete sau restituirea proprietăţilor. Cu toate acestea, Constantinescu a câştigat alegerile mai degrabă ca urmare a nemulţumirii de masă faţă de eşecul P.D.S.R. de a redresa economia şi a percepţiei larg răspândite că opoziţia poseda şi voinţa politică, şi competenţa de a scoate ţara din stagnare.

Deşi schimbarea din 1996 a reprezentat o ruptură incompletă, aceasta a creat în final o cultură a alternanţei politice pe care românii nu o avuseseră înainte. Transformarea din noiembrie 1996 a fost o breşă incompletă, dar adevărată, asemenea revoluţiei din decembrie 1989, reală, dar neterminată. Învingătorii din 1996 au pierdut fără drept de apel alegerile din 2000. Cauza reală a eşecului a fost caracterul inconsecvent, indecis şi şovăielnic al reformelor iniţiate, dar niciodată duse până la capăt de către cele trei guverne formate sub preşedinţia lui Constantinescu. Alegerile din anul 2000 au consfinţit înfrângerea demodatului P.N.Ţ.C.D., incapabil să se adapteze ideologic, şi ascensiunea unui partid mai dinamic şi mai modern, Partidul Naţional-Liberal (P.N.L.). Aceste alegeri au arătat, de asemenea, o deplasare către stânga a electoratului român, al cărei beneficiar s-a dovedit a fi P.D.S.R.

Pe scurt, votul dat în 2000 lui Iliescu (şi contracandidatului său Corneliu Vadim Tudor) şi-a avut originea în nemulţumirea, frustrarea şi înstrăinarea faţă de coaliţia guvernamentală şi eşecul acesteia de a îndeplini ceea ce promisese. Adevărata surpriză a alegerilor din anul 2000 a fost ascensiunea lui Vadim Tudor şi a Partidului România Mare (P.R.M.). O combinaţie de potenţial caudillo naţionalist antisistemic şi bufon îndrăgostit de sine, Tudor a reuşit să trasforme o entitate marginală într-un partid de opoziţie important care controla o cincime din Parlamentul României şi multe dintre comisiile parlamentare. Tudor nu era echivalentul românesc al canadiano-peruviano-polonezului Stanislaw Tyminski, care l-a înfruntat pe Lech Wałesa în alegerile poloneze de la începutul anilor ’90. Discursul strident al lui Tudor combina teme antimaghiare, antisemite şi antioccidentale, precum şi mesaje împotriva pieţei, corupţiei şi a sistemului. El a avut efect asupra tineretului resentimentar al României (ce nu ştia prea multe despre trecutul său ca poet de curte al lui Ceauşescu) şi asupra multora dintre românii prooccidentali care votaseră pentru Constantinescu în 1996 şi care erau dezamăgiţi de gafele şi erorile de guvernare ale Convenţiei Democratice din România (C.D.R.).

Partidul lui Vadim Tudor nu este o formaţiune tradiţională de extremă dreaptă sau o reincarnare a Gărzii de Fier, mişcarea fascistă mistico-revoluţionară interbelică: ideologia P.R.M. nu este nici de stânga şi nici de dreapta, ci un amestec vag de nostalgii comuniste şi fasciste, de ostilitate faţă de modernitate şi diversitate, bazându-se pe un cult militarist şi falocratic al naţiunii (definită în termeni de rasă), al mişcării şi al conducătorului. Idolii lui Tudor oferă o indicaţie cu privire la universul său mental: domnitorul medieval Vlad Ţepeş, mareşalul Ion Antonescu, dictatorul pronazist, şi liderul comunist naţionalist Nicolae Ceauşescu. Ignoranţa istorică şi uitarea i-au oferit lui Tudor sprijinul principal în reinventarea sa ca tribun al românismului. Tudor le-a apărut multora ca reprezentând vocea adevărată a poporului – un profet mânios care vorbea în numele „oropsiţilor pământului“. În loc să se organizeze şi să se mobilizeze împotriva atât a formei moderate de populism a P.D.S.R., cât şi a celei radicale a lui Tudor, societatea civilă a continuat să promoveze viziuni şi idealuri abstracte şi deseori nebuloase. Niciodată nu a fost atât de adâncă prăpastia dintre intelighenţia prooccidentală şi electorat ca în toamna anului 2000.

Atât românii, cât şi cei interesaţi de România se împart în cei care consideră că revoluţia din 1989 a eşuat şi cei ce cred că preşedintele Ion Iliescu a făcut tot ce se putea face, în circumstanţele date, pentru a-şi transforma ţara într-o democraţie funcţională. Principalele teme discutate în acest epilog se referă la ceea ce foarte mulţi consideră ca fiind natura „excepţională“ a tranziţiei României de la socialismul de stat, consecinţă directă a istoriei partidului său comunist.

Nici un alt regim leninist est-european nu a fost înlăturat de o revoltă populară violentă. În nici o altă ţară din regiune nu s-a întâmplat ca guvernul comunist să deschidă focul asupra demonstranţilor paşnici. Elementele de continuitate cu vechiul regim sunt mai evidente în România decât în alte ţări est-europene (cu excepţia, probabil, a fostei Iugoslavii şi a Slovaciei). Unele dintre aceste trăsături se datorează culturii politice precomuniste a ţării, dar nu acest lucru face din România un caz unic. Într-adevăr, autoritarismul populist şi alte atribute neliberale pot fi detectate şi în Albania, Serbia, Croaţia, Slovacia şi Rusia, printre altele, şi, într-o anumită măsură, chiar în Ungaria şi Polonia. Mai mult, deşi schimbările au fost lente în România, ele nu pot fi trecute cu vederea, ca reprezentând doar un paravan pentru o revenire la un autoritarism depăşit.

În primul deceniu de după căderea regimului Ceauşescu, România a stabilit un cadru instituţional protodemocratic şi proceduri electorale destul de corecte. În plus, societatea civilă românească, deşi divizată şi fragilă, a continuat să se dezvolte. Ce lipsea era încrederea socială, angajamentul civic faţă de valorile şi instituţiile democraţiei care se năştea, „dezemoţionarea“ dezbaterii publice cu privire la viitorul ţării şi un centru politic cu adevărat liberal, constituit, înainte de toate, pe baza unor valori împărtăşite, şi nu a afilierii la un partid.

Progresele pe drumul către o societate deschisă din prima perioadă postceauşistă sau, altfel spus, Iliescu I (1990–1996) au fost însoţite de încercări neliniştitoare ale elitei conducătoare de a marginaliza şi delegitima opoziţia, de a menţine un control strict asupra mijloacelor electronice de informare şi de a-şi perpetua dominaţia economică şi politică prin utilizarea manipulării simbolice şi a retoricii democratice. Mai mult decât în oricare altă ţară est-europeană, poliţia secretă a continuat să joace un rol deosebit de important în orientarea opiniei publice şi în influenţarea dezbaterilor şi a simpatiilor politice2. În general, în această perioadă au existat contraste puternice între formele şi aspiraţiile pluraliste şi persistentele metode şi mentalităţi autoritare. Ori de câte ori îşi simţea ameninţat controlul asupra puterii politice, primul regim Iliescu recurgea la demagogie populistă, de multe ori şovinistă (retorică de tipul „patria este în primejdie“).

De aceea, România a făcut numai un prim pas pentru a se depărta de autoritarism după ce F.S.N. a înlocuit dictatura lui Ceauşescu la sfârşitul lui decembrie 1989. În ianuarie şi februarie 1990, viaţa politică din România a devenit din ce în ce mai polarizată şi a fost marcată de repetate confruntări între mişcările şi partidele democratice nou-formate şi F.S.N. Alegerile din mai 1990 au fost urmate în iunie de un atac violent, sprijinit de F.S.N., împotriva noilor partide şi mişcări civice. Evenimente precum destrămarea alianţei Iliescu-Roman şi căderea, în septembrie 1991, a guvernului reformist moderat condus de Roman, alegerile locale din februarie 1992 şi victoria opoziţiei în marile oraşe sau alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1992 s-au succedat cu rapiditate. Între 1992 şi 1995 au predominat încercările de a stopa reformele economice şi politice, precum şi stagnarea şi polarizarea crescândă a spectrului politic. Alegerile din noiembrie 1996 şi victoria Convenţiei Democratice au marcat primul transfer paşnic al puterii de la un partid de guvernământ la altul în România posttotalitară. Alegerile din noiembrie–decembrie 2000 l-au readus pe Iliescu în poziţia de preşedinte al ţării. Pe scurt, primul deceniu postcomunist al României poate fi descris ca o mişcare de la Iliescu la Iliescu, cu un interludiu Constantinescu de patru ani.

Schimbările politice şi culturale care au avut loc în România sunt greu de sesizat pentru analiştii care se concentrează numai asupra reformelor economice. Deşi nostalgia pentru Ceauşescu iese ocazional la suprafaţă, aceasta este o manifestare politică marginală. În realitate, nici unul dintre actorii principali din politica românească de la începutul secolului XXI nu pretinde să aibă vreo afinitate cu dictatorul detronat. Pentru preşedintele Ion Iliescu (care a fost implicat în executarea lui Ceauşescu), o asemenea poziţie este logică. La fel şi pentru forţele democratice şi prooccidentale, dar nici chiar Partidul Socialist al Muncii (P.S.M.), o formaţiune neocomunistă, nu a îndrăznit să se exprime public în sensul unei restaurări complete a vechiului regim3.

Epilogul unei istorii a P.C.R. trebuie să discute aspectele tranziţiei democratice care ţin de moştenirea acestui partid. De aceea, principala problemă analizată aici se referă la impactul asupra pluralismului din România. Aceste influenţe nu sunt specifice numai României; ele reprezintă tendinţe identificabile şi în alte societăţi postcomuniste. Întoarcerea „comuniştilor recuperaţi“ (termen propus de Ken Jowitt) nu este o particularitate românească, după cum au demonstrat în mod clar alegerile din noiembrie 1996 şi septembrie 2001 din Polonia4.

Viitorul României în secolul XXI nu este predestinat. În ciuda unor tendinţe reacţionare vizibile, cum ar fi rolul mult prea important al poliţiei secrete şi încetinirea ritmului privatizării între 1992 şi 1995, dezamăgirile legate de eşecul preşedinţiei lui Constantinescu de a se angaja în reforme economice decisive sau întoarcerea la putere a lui Iliescu şi a partidului său în anul 2000, vechiul sistem al dictaturii personale şi al partidului monopolist a fost distrus. Cu toate acestea, noua ordine continuă să fie marcată de ezitări, tentaţii paternaliste sau colectiviste şi forme renăscute de intoleranţă.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!