Viitorul școlii românești: elitism sau populism?

0
6

În societățile pre-revoluționare, educația echivala cu transmiterea tradiției intelectuale prin coerciție și promisiunea, compensatorie, a unui loc social privilegiat. Școala reprezenta deopotrivă locul unde ”se forjează” caracterul indivizilor și ”viziunea” puținilor aleși meniți să conducă soarta celor mulți. Un soi de furnal în care se topeau, metodic, pornirile anarhice ale omului neinstruit și utopiile revoluționare ale cetățeanului neintegrat în ordinea prestabilită. Tocmai chestiunea excluderii – sau problema accesului la educație – a dus însă la inversarea tendinței. După 1789, Europa a început să vadă școala nu doar ca pe un loc de reproducere a elitelor conducătoare, ci și ca pe o matrice a ridicării poporului din bezna care îi definea condiția servilă. Un loc unde Statul își poate seduce supușii printr-o mitologie naționalistă. Universaliile medievale deveneau ideologii particulariste. Istoria pedagogiei moderne se confundă cu procesul democratizării culturale de tip iluminist.

Punând această grilă peste cazul specific al societății românești, nu putem decât să ne mirăm constatând cât de puțin a făcut regimul comunist în acest sens. La instalarea totalitarismului bolșevic, țara avea un număr scandalos de analfabeți, o industrie precară (cu un proletariat improvizat) și o rețea de instituții culturale elitiste, copiate din Occident, sub impusul modernizator al Monarhiei. Contrastul statistic și social dintre oamenii cu carte (mica burghezie de robă) și masa rurală limitată la clasele primare era destul de marcat. Mobilitatea pe verticală, prin promovare academică, era însă încurajată pentru a asigura nevoile administrative ale României Mari.

Ne-am fi așteptat ca regimul comunist să crească exponențial – inclusiv din rațiuni economice – accesul claselor modeste la lumina cunoașterii. Ideologia comunistă exalta un Om Nou fabricat în cultul științei, al rațiunii și al dominării naturii. Și totuși, la căderea comunismului, abia câteva procente din populație erau acoperite cu diplome universitare, mai ales politehnice. Explozia post-comunistă a universităților particulare – peiorativ asimilate unor ”fabrici de diplome” – nu a reușit, într-un sfert de secol, decât să aducă la 14 procentul românilor cu studii superioare. Asta ne dovedește că, sub regimuri politice diametral opuse (sau măcar teoretic diferite) ritmul deschiderii școlii către copiii defavorizați a fost aproape la fel de lent. Să fie la mijloc marele retard istoric inițial, acela care făcea din Immanuel Kant și Ienăchiță Văcărescu niște contemporani atât de improbabili ? Sau e vorba despre teza culpabilizatoare a stângii românești care, în afinitate cu vechiul regim marxist-leninist, ”face totul” pentru a-i meține pe cetățeni în stare de incultură, adică de maximă – și mereu profitabilă – manipulare electorală ? Ambele ipoteze (una diacronică, alta, doctrinară) sunt, poate, excesiv de pesimiste. Școala rămâne victima unor reforme avortate, a unei legislații instabile și a unui corp didactic demotivat prin subfinanțare, dar în ce măsură situația ei dramatică este rezultatul unei voințe politice perverse ?  Există și o parte plină a paharului ? Da, în măsura în care libertatea democratică a informației, limitată prin pervertirea tabloidă, însă stimulată grație noilor tehnologii, a generat probabil o medie de cultură generală mai bună în 2014 decât în 1954 sau în 1994. Forța autodidactică a navigării pe internet sau a frecventării canalelor tv de nișă e greu contestabilă. Informația curentă e amplificată și prin rețele de socializare…

Ceea ce rămâne în suspensie este mai degrabă paradigma cu care lucrăm. Există o evidentă ipocrizie – sau chiar o deplorabilă schizoidie colectivă – între inerția șic a modelului elitist și evidenta acaparare a puterii politice de către ”omul recent”, în dubla sa ipostază de comunist din ”eșalonul doi” și de ”cocălar cu tupeu”. Vrem ”doctorate la Sorbona”, dar îl putem trimite în Parlamentul European pe Becali (căruia Justiția i-a destinat, ulterior, un loc desigur mai potrivit).

Cum nu suntem singuri pe un continent pustiu, tot ce am fi avut de făcut era să mai copiem o dată ”Occidentul”, adică modelele de dezvoltare umană din UE. Și totuși, în conflictul dintre viziunea elitistă Miclea-Funeriu și concepțiile Ecaterinei Adronescu a apărut o ciocnire destul de violentă. Avem nevoie de școli performante și selective, de o ierarhie a universităților sau de școli socialiste, care – pe lîngă latura lor lucrativă – promovează categorii excluse, acum, de pe piața (europeană) a muncii ? E mai bun un polițist cu diplomă de studii juridice sau un polițist cu bac-ul ? Cei 33.000 de posesori ai titului de doctor sunt suficienți sau nu pentru a moderniza Statul român (de la cercetare, până la guvernarea treburilor publice) ? Printr-o simplificare excesivă, dreapta e elitistă, iar stânga e adepta accesului egalitar la statutul social oferit de școală. Personal, cred că egalitatea reală a șanselor nu poate fi garantată decât printr-un sistem educațional elitist. E un paradox, dar nu e decât încă unul. Egalitatea șanselor nu trebuie confundată cu aplatizarea criteriilor de merit. Părinții copiilor din generația actuală nu înțeleg că diluarea exigențelor de admitere în diferite forme de școlarizare e un bumerang sau chiar o bombă cu ceas pentru cariera ”odraslelor”. Nimeni nu poate să cumpere competențele, indiferent de nivelul acestora. Cunoașterea nu e o marfă decât pentru industriile culturale, dar nu și pentru individul expus competiției socio-profesionale. Cine nu poate ”merge mai sus”, are nevoie doar de alternativa (simplă, dar inexistentă la noi) a bac-ului profesional, cu care se mândresc pe bună dreptate patisierii, coafezele, lăcătușii mecanici și casierii din întreaga UE.

Este totuși evident că modelul egalizator suscită consensul unei majorități critice, de la sindicatele din Educație, până la Conferința Rectorilor. Aproape toți actorii din sistem preferă modelul Andronescu. Și nu doar pentru a-și pereniza pozițiile de forță deja cucerite sau pentru a compensa lipsa de bani din bugetul alocat Educației, ci pentru a destresa ”contribuabilii” parentali: e totuși mai ușor să plătești studiile (cu orice eforturi subiacente) decât să accepți, de pildă, mediocritatea propriei progenituri. E mai lesne să vezi Cunoașterea ca pe o marfă și cariera ca pe un șir de tranzacții, decât să ceri sacrificii morale, asceza intelectuală și spirit de fair-play. Într-o societate unde totul este deopotrivă ieftin și mercantilizat, principiul minimului efort a învins. Cel puțin deocamdată. Că asta înseamnă, pe românește, ”să ne furăm căciula” – adică să amânăm succesul vital al politicilor de convergență România-UE – mi se pare clar ca lumina zilei. Și în alte circumstanțe istorice am făcut însă opțiuni comunitare similare, bazate pe o jovială inconștiență, pe naiva încredere că ”merge și așa” și pe fals pravoslavnica intuiție că ”nu ne lasă Dumnezeu”. La ora consumismului fără mijloace, vechiul nostru ”chef” balcano-fanariot ia forma unui nou excepționalism, care nu va face decât să ne perpetueze complexele periferice și irelevanța.

Comentează

Please enter your comment!
Please enter your name here
Please enter your comment!